De sanatate

Ori de cate ori facem planuri, bunica-mea zice: “De-om trai si-om fi sanatosi”. Si nu uita sa puna expresia asta in fatza niciodata.

Cand am facut planurile pentru weekendul urmator, nu ne-am gandit ca bebele (asta e ultima luna cand mai pot sa-i spun bebe!!!, c-apoi se face baiat mare) o sa ia iarasi ceva virus nenorocit si naspa. Duminica am facut prima excursie la urgenta de copii, framantandu-ne ca oare ce-o avea saracu’, de are asa febra si vomeaza cu atata fortza. Pina la urma ne-a mai linistit doctorul si ne-a spus ca e viroza respiratorie. Cand am ajuns acasa, pinguinul nostru drag a vrut sa ne linisteasca si el si, cand l-am pus in patutz, a inceput sa tzopaie de-a binelea, sa se rasuceasca, sa ne zambeasca, de parca vroia sa zica “mai linistiti-va, oameni buni. Am io un pic de febra, da’ o sa-mi treaca. Uite ce piruete smechere stiu sa fac. Relax!”

Azi s-a imbolnavit si tanti care-l ingrijeste. Nu stiu pe mine si hubbie ce ne asteapta, insa la St. Louis om merge vineri, numa’ “dac-om trai si om fi sanatosi”, desi tare ne dorim iesirea asta.   

Ciudatzenii, ciudatzenii…

(sau despre cum reusesc unii sa te faca sa crezi ca esti ok si normal, altii sunt cei care au PROBLEME SERIOASE!)

Azi ieseam de la munca, dupa o zi foarte interesanta, bulversata si nestiind ce sa mai cred, mai ales despre mine. Si cum mergeam asa grabita, sa prind trenul, faceam planuri peste planuri, pentru un viitor mai bun si mai luminos. 

 La un moment dat, asteptand la semafor, vad un autobuz de ala mare, cu acordeon, virand spre dreapta, in mijlocul intersectiei. Si un tip tanar si foarte decent si business-like imbracat, impingandu-se cu toata puterea in usa din fatza a autobuzului. Incerc sa-mi dau seama ce naiba vrea. Se impingea cu o fortza, de zici ca ultima lui misiune pe ziua de azi era sa rastoarne autobuzul, chiar daca asta l-ar fi costat viatza. Cand soferitza vireaza mai spre dreapta, tipul se posteaza fix in fatza autobuzului aflat in continua miscare, si bate cu pumnii in parbriz si incepe sa urle: “YOU SAW ME! YOU SAW ME!” This is so fucking weird. Vreau neaparat sa vad cum se termina. Semaforul meu se face verde, tipul trece din nou pe partea cu usa si continua sa alerge pe langa autobuz. Nu stiu daca soferitza l-a lasat sau nu sa se suie, ca banuiesc ca despre asta era vorba, chiar daca n-as baga mana in foc. Dar eram in stare sa ma bag printre masini, in mijlocul strazii, sa vad deznodamantul.

Si de atunci ma tot gandesc ce anume il poate aduce pe un om, intr-un asa hal de disperare, incat sa actioneze ca si cum autobuzul ala ar fi fost ultima lui sansa si, daca nu s-ar fi urcat in el, ar fi cazut prada extraterestrilor, care l-ar fi rapit si ar fi facut experimente pe el.

Ei bine, tocmai ca sa n-o iau si io razna si sa ma dedau la cine stie ce acte de astea de mare drama si spectacol, ieri am decis sa ma inscriu la un curs de yoga, mai ales ca e platit de firma unde prestez. Cine ma cunoaste stie ca sunt orice, numai meditativo-pacifisto-hai-sa ne-unim-cu-natura-si fluxul-energetic-pozitiv nu sunt. Dar m-am intrebat intotdeauna oare ce-o fi cu yoga asta si am zis ca n-am ce pierde, asa ca incerc. Si era si ziua mea si ma simteam bine si foarte pozitiva.

A fost fain. Mult mai multa miscare si mai ales intindere a oaselor si ligamentelor si muschilor decat credeam si mult mai putina meditatie si chestii de astea ciudate. Cel mai misto a fost insa sa vad o gramada de colegi si sefi, imbracati in short sau maieu, dupa ce, timp de cativa ani, ii vezi numai in haine sobre. Mi-a placut, ma mai duc, desi mai toate partile corpului meu se vaita de durere si febra musculara.

Nu ne mai putem sustrage

Am vazut “Into the wild”. Oricat am vrea si oricat am uri societatea in care traim, nu suntem echipati sa traim altfel. Zice baiatul: cariera e o chestie inventata in secolul 20, io am ales sa traiesc altfel. Si isi ia lumea in cap si merge in salbaticie. Pe drum, zice una faina: nu-i atat de important sa fii puternic, cat e sa te simti puternic! Si totusi, poate concluzia finala a fost aia scrisa pe carte, cu mana tremuranda si lacrimi de disperare in ochi: fericirea exista numai atunci cand e impartasita. Cu altii, nu in singuratate, in salbaticie, oricat de albastru ar fi cerul si oricat de splendida natura.

Impresii de mini-vacanta- o compunere cu final neasteptat

Azi, cand am vazut cum ningea afara (mentionez ca e 27 martie!!!), mi-am dat seama ca gandul meu, de a ma ascunde in loc sa ma sui in avionul spre Chicago, nici macar n-a fost asa de nebunesc cum am crezut. NU mai vreau iarna si zapada in urmatorii ZECE ani!!! M-am saturat si mi-a ajuns. Fac bube pe piele numai cand ma gandesc ca iarasi tre’ sa-mi pun pulovarul gros de lana si sa-mi bag picioarele in sosete si ghete. Vreau sandale, prin care degetele de la picioare sa zambeasca soarelui. Asa cum au zambit in Florida, zilele trecute.

Am inceput vacanta cu emotii, din cauza unei furtuni de zapada ce se anunta amenintatoare peste zborurile din Chicago, insa am avut noroc si de data asta. Nu stiu cum se face ca, de cate ori plecam in vacante de astea scurte, mama natura musai sa ne dea emotii: inainte de a pleca la Lake Tahoe (sa ne casatorim), a fost furtuna; intr-o alta mini-vacanta in Florida, am prins ultimul avion, cu care am zburat cu fatza spre uraganul Katrina. Atunci am vazut jumate de cer albastru, jumate negru. Ne-am ratat (noi si uraganul) la cateva ore distanta.

Anyway, Florida here I come. Caldura, soarele in apus, palmieri, briza…. NU-MAI-VREAU-SA-PLEC-DE-AICI! Pinguinu’ nostru in forma maxima. Cum el plecase cu doua zile inaintea mea, cand m-a vazut a dat primele semne cum ca ar recunoaste in persoana din fatza lui pe cea care s-a straduit sa puna cu succes in practica verbul “PUUUUSHHH”.

Am fost la mall, sa facem poze cu Iepurasul, asta fiind primul Paste al pinguinului. Am fost la restaurant sa mancam peshte, peshte si iar peshte. Daca stiu aia sa gateasca ceva ca lumea in Florida, ala e peshtele. Cat or fi de renumiti bucatarii din Chicago, da’ io inca n-am mancat peshte la gratar, care sa ma aduca in pragul dependentei, ca sandwichul cu delfin. In ultima zi, cand mi-am comandat iarasi aceeasi chestie, socru-meu a zis “You’re eating so much dolphin, you’re gonna turn into one” 

Am avut 3 tentative de a merge la plaja, la ocean: prima oara a inceput sa ploua, a doua oara la fel, iar a treia oara ne sufla vantul tot nisipul in fatza, incat pinguinul s-a speriat si a inceput sa planga, nestiind ce sunt chestiile alea care-l pisca de fatza. Asa ca ne-am dus acasa si ne-am balacit in piscina. Uite de aia imi place mie acolo, ca ai de unde alege!

Am fost si la biserica de Paste. Socrii, sotul si pruncul mi-s toti catolici. Io in Romania, n-am fost la slujbe catolice, dar aici mi se par atat de simplificate, ca nu simti ca e duminica Pastelor sau doar o duminica oarecare. Si atitudinea oamenilor e asemanatoare, in sensul ca sarbatoresc Pastele, dar nu fac mare tambalau din asta. Soacra-mea a impodobit o creanga de pom inverzit, cu oua de plastic colorate si legate cu snur, precum globurile. In rest, am mancat mancaruri obisnuite, n-am ciocnit oua, nici nu le-am mai vopsit, ca nu prea a interesat pe nimeni sa le vopseasca.

Cat am stat acolo, bunicii l-au dorit pe nepot in camera lor, noapte de noapte, UUUURRRRAAAA!!!!, am dormit ca-n vremurile de-dinainte-de-bebe, pina la 9-10 dimineata. Sometimes I really miss you, my child-free life! Ba mai mult, am iesit la cina, tot numai noi doi, pe malul apei, romantic, romantic…Ah, nu da Domnul sa gasim odata joburile alea!!!

Inainte de plecare, am primit un plic de la soacra-mea. Aici ar fi momentul sa mentionez ca singura mea retinere de a ma muta in Florida a fost teama de a fi atat de aproape de socrii tot timpul, mai ales ca uneori avem pareri total opuse, despre politica, cresterea copiilor sau pur si simplu starea vremii. Ei bine, in plicul primit, era o felicitare pe care scria: “To a special daughter in law”, plus alte chestii de genul “esti dulce ca un tort, luminoasa ca un bucht de flori, ne implinesti familia, te iubim”. Amin!

Hai sa ne jucam de-a “futures”

Am ajuns la site-ul de mai jos, suparata fiind pe Yahoo. Citeam o stire despre Obama si in partea stanga a stirii era sectiunea “Election 08″, unde scria cum ca speechul de alaltaieri i-ar afecta succesul, in favoarea lui McCain. Si scria chestia asta asa “matter of fact”, fara semn de intrebare sau loc de dubiu. What the fuck, Yahoo??? Nu stiam ca v-ati facut republicani. Facand click pe linkul  respspectiv, ajung la site-ul asta, care-i apartine unui tip pe nume Scott Rasmussen, care cica e cunoscut ca simpatizant al republicanilor. Nu e ziarist, e patron (de site si de ESPN). De ce a ales Yahoo tocmai opinia lui, habar n-am.

Anyway, pe Rasmussen Reports este o pagina cu “Bursa lui Rasmussen“, unde sunt tot felul de cotatii, de la cine o sa fie candidatul democratilor,  pina la cine o sa fie viitorul presedinte. Mai mult, exista optiunea de a-ti crea propriile cotatii “futures” si te poti juca de-a traderu’, vanzand si cumparand candidati

Tare de tot!

Alb/negru

“I really liked Obama’s speech today. He grabed the bull by the horns”

“Yeah. I thought it was pretty good”

…  (bla-bla-bla pe tema rasismului, stereotipurilor, prejudecatilor, cadem de acord ca e cea mai mare si ignoranta prostie sa judeci pe cineva dupa culoarea pielii etc)

“What would you say if one day your son tells you he wants to marry a black girl. Would you be ok with that?”

“No. Would you?”

“Totally. The only thing that matters is what kind of person she is, not if she’s white or black or asian”

“But people don’t see this as normal. Why put himself in this position?”

“Because it’s RIGHT to fight for what you think is good for you, no matter what people think it’s normal. That’s exactly what Obama said. We have to overcome this stupid differences and define a new normal”

“True”

Nota: daca la unii americani albi inteleg de unde vine ura fatza de negrii, ma socheaza de-a dreptul cand aud romani spunand chestii de genul: “cum sa votezi cu cioara?”. Dar despre romani si ciorile lor, intr-un post viitor, de dupa VACANTA.Ok, ok, mini-vacanta.

Un fel de neliniste sau ceva de genul asta

Sau pur si simplu vine primavara. Nu stiu, dar ceva nu-mi da pace. Imi trebuie alt job, pt ca asta nu imi da nici o satisfactie personala. Numerele alea cu care vorbesc (adica mai mult le injur) cat ii ziulica de lunga, nu-mi raspund inapoi; nu imi aduc aportul la nimic bun pentru lumea asta in care traim, nu fac parte din nici un proiect revolutionar. Efectiv am senzatia ca sunt exact ca un muncitor in fabrica, la banda de productie. Aceeasi chestie robotica zi de zi.

Trag nadejde ca mini-vacanta din Florida, de saptamana viitoare, plaja, soarele si margarita, multa, multa margarita sa mai atenueze din senzatii.

****

(complet fara legatura cu cele de mai sus) De cateva zile ma tot intreb: de ce naiba a trebuit guvernatorul de New York s-o umileasca public pe nevasta-sa, punand-o sa-i stea alaturi pe podium, in timp ce el recunostea in fata lumii intregi ca a inselat-o ani de zile cu prostituate???  Mai mult: DE CE NAIBA A ACCEPTAT EA??? Nu pot sa inteleg, nici in ruptul capului.

Roller coasteru’ carierei mele

Comparatia ii apartine lui hubbie, care a zis ca joburile mele, de-a lungul timpului, is cele mai diverse cu putinta. Sa vedem:

17 ani (vacanta de vara): trec cu succes interviul pt un job de chelnertita, intr-o discoteca recent deschisa in Cluj. Desi foarte incantata de succes, ai mei nu ma lasa sa muncesc: “Ai de invatat pt facultate. Ce bani iti trebe? Marsh la invatat!”

19 ani: ratez de putzin admiterea la Drept (la stat, of course) si preiau cu avant postul de educatoare, ca recompensa pentru cei CINCI (!!!) ani pierdutzi complet aiurea in Liceul Pedagogic

20 ani: schimb Dreptul pe Jurnalistica (o alta completa pierdere de vreme), intru cu brio, desi nici prin gand nu mi-ar fi trecut vreodata sa profesez in domeniul respectiv. La vremea aceea, pt mine, ziarist insemna unul care fuge cu microfonul pe strada, dupa oameni care nu vor sa stea de vorba cu el.

21 ani: practica de vara la TVR Cluj. Plimbat cu reporterii pe la diverse stiri. Incepe sa-mi placa faza cu alergatul cu microfonul la mana, dar tot nu sunt convinsa definitv. Din intamplare, ajung intr-o zi in redactia de la Ziua de Nord Vest. In mijlocul primei incaperi, o masa luuuuunga, plina cu sticle si scrumiere. There’s no fucking way I’m gonna do this!!! In toamna, ma intorc la gradinita.

22 ani: ma duc in vizita la proaspatul Ziar de Cluj. Imi place asa de mult vila de pe Amurg, ca incerc sa-i conving sa ma primeasca si pe mine. Ei accepta, io imi dau demisia din invatamant, spre stupoarea si dezamagirea parintilor. A fost singurul loc de munca unde am acceptat cu bucurie sa muncesc de la 9 dimineata, la 9 seara.

23 de ani: FUCK! Elvetienii de la Ringier decid subit sa inchida Ziarul de Cluj. Pentru vreo 2-3 saptmani, continuam sa ne intalnim pe terasa la Muzeu, asteptand ca Fumurescu s-o puna de alt ziar. Caz clar de denial colectiv! Fumurescu se duce naibii in America, iar io accept o propunere de la Ziua de Cluj.

24 de ani: Ziua de Cluj SUCKS! Atunci se puneau bazele a ceea ce avea sa devina “Scandalul Gazeta”. Mihnea ma salveaza si ma cheama la Clujeanul lui Media Pro, unde lucrez iarasi cu multi din fostii colegi de la Ziarul. Vis! (in plus, termin si Jurnalistica, cu o diploma care sunt convinsa ca n-o sa-mi foloseasca la nimic, niciodata, iar cunostiintele dobandite acolo, nici atat, intrucat sunt egale cu aproape ZERO)

25 de ani: nu stiu exact ce anume se intampla, ma satur brusc de presa, de Cluj si de Romania. Plec in America si o vara intreaga vand suveniruri intr-un parc de distractii, pentru fabuloasa suma de fix 6.25 para/ora (adica mai putin decat isi plateste McDonaldsu’ mexicanii). Printre distractiile noii mele vieti americane: dormitul intr-un camin de studenti, fara baie sau frigider in camera si mersul la cumparat mancare la 3 dimineata, cand binevoia managementul sa ne duca cu autobuzul la supermarket etc. Intre timp, ca sa pot plati datoriile facute cu excursia in State, imi mai iau un job de “busboy”,  intr-un restaurant din incredibil de plicticosul oras Kenosha, Wisconsin.

25 de ani si jumatate: ma mut in Chicago, unde nu cunosc absolut pe nimeni si ma fac Mary Fucking Poppins. Tot un fel de educatoare, dar numai pt 2 copii. Apoi 3. Cu aceasta ocazie, am vizitat si io Disney Worldu’ din Orlando. That’s about the only upside. Ei, nu chiar…Cand tipa a fost foarte insarcinata cu al treilea copil, ma trimitea pe mine la sedintele de fitness cu antrenorul ei personal si portorican, zis si “Eye Candy”.

27 ani: schimb din nou domeniul, ajung asistenta unor brokeri, in cea mai mare sala de trading cu contracte futures, din lume. Timp de trei ani, 8 ore pe zi, aud cum urla o mie de oameni  intr-o sala. Invatz si io sa urlu si sa fac semne ciudate cu mainile si deprind tehnicile de aparare personala impotriva coatelor inamice. In acelasi timp, imi creste considerabil nivelul de toleranta la bashinile co-workerilor, care in majoritate covarsitoare de aproape 99% erau barbati.

aproape 30 ani: piata electronica ne fura painea, clientii dispar si io incerc sa tzin pasul cu vremurile. Dupa 3 luni, in care am invatat mai mult si mai intens ca in cinci ani de liceu si patru de facultate combinati, imi castig dreptul de a sta 9 ore in fatza a trei ecrane pline de cifre si grafice. Si de a pune pariuri cu banii altora. Cum am ajuns aici, io care am urat toata viata cifrele? Nu stiu, misterul e inca nedezlegat.

aproape 32 ani: ma gandeam acum cateva zile, in timp ce alergam, cum ar fi sa ma fac antrenor personal la o sala de fitness. Hubbie zice ca mi-am pierdut si ultimii doi neuroni. Io am inceput sa rontzai ideea destul de serios. Dintotdeauna mi-a palcut ideea de sport si munca fizica. In clasa a 4-a am vrut sa merg la Coregrafie, dar a tata a zis ca acolo nu este matematica si sa ma multumesc cu baletul de la Casa Pionierilor, iar in liceu, as fi dat orice sa fie un ansamblu profesionist de dansuri in Cluj, sa pot juca 8 ore pe zi.

Roller-coasteru’  e inca in miscare. Om trai si om vedea.

E al meu clar

Pinguinul nostru drag iubeste sa iasa din casa: la plimbare, la restaurant, la mall, oriunde, numai sa fie oameni in jur. Sau case. Sau pur si simplu sa-i treaca vantul pe langa urechi. Cand iesim, devine o alta persoana. Imi vine sa-l intreb, de fiecare data, unde l-a lasat pe Ghitza si cine-i copilu’ tacut si cu multa luare aminte care l-a inlocuit.

Azi am iesit la plimbare in cartier si am intrat sa bem o bere la Chicago Brauhaus, un restaurant nemtzesc, cu muzica live. Cum ne asezam, incepe sa cercetze localul cu 10 perechi de ochi, se uita atent dupa fiecare persoana care trece pe langa masa noastra si, evident, le zambeste smecher cam tuturor chelneritzelor. Cand incepe insa trupa sa cante, uita de ele, uita de mama, de tata, de el… Imi venea sa-l bat pe umar sa-i amintesc sa mai insipre si expire si sa-i spun ca inca ii mai este permis sa clipeasca. Sincer, nu stiu ce s-a alege de viitorul pictat de tac-su in culori de baseball…deocamdata predomina latura artistica (which, of course, I kinda like better )

Wait, but where’s Bill?

Hillary e marele castigator din Ohio. Tocmai isi incepe discursul de in-sfarsit-invingatoare-intr-un-stat-dupa-ce-a-pierdut-unshpe. LA RAND SI UNUL DUPA ALTUL.

Cu cateva minute mai devreme, McCain si-a tinut discursul de si mai mare invingator; el a casigat suficienti delegati, cat sa devina candidatul oficial al Republicanilor. Si cine il sustinea, aplauda si chiar ii dadea un pupic pe obraz? Nevasta-sa, normal si firesc. Partenerii de viata ai candidatilor americani sunt figuri importante. In public, sunt alaturi mereu de sotii lor.

Nici in seara asta, nu l-am vazut pe Bill nicaieri pe langa Hillary. Nici in alta seara. Langa ea e Chelsea si, mai nou, sefa ei de campanie. Categoric, familia lor nu reprezinta imaginea traditionala a familiei americane. Clintonii nici nu mai sunt o familie, nici macar nu locuiesc impreuna. Bill ii face campanie, dar de unul singur si pentru ca i-i dator; si pentru ca spera ca, daca pune umarul si Hillary invinge, primeste si el un job cat de mic p-acolo. Bill iubeste puterea ingrijorator de mult. Citeam un interviu cu el (da, in Oprah Magazine), in care zicea ca lui i-ar placea sa fie presedinte pe viata si ar da orice sa i se ofere sansa! That’s a little too much for my taste.

Oricum, dupa cata campanie ii face, ar merita si el un premiu pe podiumul victoriei in seara asta. Hillary fie se teme ca, aducandu-l pe scena, isi va umbri propria persoana si nu vrea sa-si imparta momentul cu el, fie il pedepseste in continuare pentru ca s-a descheiat la pantaloni. All in all, sunt convinsa ca Bill blesteama si azi ziua in care i-a picurat pe rochitza Monicai. Oricat ar fi fost de satisfacator momentul, e cam mult sa-l tot platesti si ras-platesti si ras-ras-platesti.

Pe de alta parte, simpatizantii ei in Ohio tocmai striga: YES SHE WILL!!! YES SHE WILL! which is kinda YES WE CAN, only sooo lame! In final, Hillary isi incheie speech-ul cu YES WE WILL! C’mon, Hillary, make up your own shit! Will ya?