Nu de mult, mi-am facut prima programare la oftalmolog. Prima in ultimii 15 ani. M-am dus pentru ca a zis mama si pentru ca stau toata ziua cu ochii in calculator si poate asa se explica uneori durerile de cap. Si cum mai avusesem nevoie de ochelari (de citit) prin liceu, incepusem deja sa ma uit la rame misto si cochetam instens cu idea de a purta ochelari, the sexy librarian and all

Si in timp ce imi asteptam randul la medic, ma uitam la ramele de pe rafturi, unele mai misto decat altele. Vine doctorita, ma invita in cabinet, imi face testul de ochi si decreteaza ca nu am nevoie de ochelari. Bummer! Dar… imi da o trimitere la un specialist, pentru ca, “and I’m sorry to give you the bad news…but you seem to have glaucoma”. WTF??? Si chit ca am auzisem de chestia asta, nu prea stiam exact cu ce se mananca si care-i “the worst case scenario” ( in cazul meu, nu ne complicam cu chestii superficiale si minore). Si tipa, finutza fiind, imi zice ca e vorba de nervul optic si ca, in timp, inseamna inrautatirea vederii laterale. Pfff! O nimica toata (abia acasa, dupa ce dau o raita scurta pe gugal, imi dau seama ca glaucomul poate duce la orbire, daca nu e tratata la timp).

Cand dau sa ies din cabinet, cu trimiterea frumos impaturata in buzunar, doctorita isi mai cere inca o data scuze, ca mi-a dat asa o veste proasta: “You came in for a very routine exam and you find out you might have glaucoma” . Io-i spun sa nu-si faca probleme, asta-i povestea vietii mele: “One time, I passed out in the office, after work, and next thing you know, I wake up in the hospital, with a handsome doctor by my bedside, telling me I had a tumor in my brain. So, you see, you should not apologize anymore”, “Wait! What did you just say?”, ma intreaba tipa, parca nevenindu-i sa creda. Si repet aproape mot-a-mot, cu precizarea ca a fost in lobul frontal stang si-i arat cu degetul linia de pe frunte. “That explains everything. Sit down!”

Concluzia: tot ma duc la specialist, dar s-ar putea sa nu fie glaucom, ci faptul ca tumoarea a stresat nervul.

To be continued…

Dupa ce am ingretosat pe toata lumea cu postul anterior, sa trecem la lucruri mai putin urat mirositoare. Dar ca tot veni vorba, tocmai am fost anuntati ca nu ne putem duce inca sacii si zecile de cutii la loc, in debara, intrucat nu s-a terminat curatenia/dezinfectarea. Asa ca pina vineri, casa noastra micul nostru apartament va arata in continuare ca un vagon de tren de marfa, cu o potecutza libera fix prin mijloc.

Anyway, nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre faptul ca am reusit cum-necum sa stricam si cea de-a doua camera digitala de facut poze. A doua intr-un an. Problema mai mare e ca asta a doua nici macar nu era a noastra “de-a totului”, ci ne-o imprumutase socrul, ca el o avea in plus. Inca ne gandim cum sa explicam ca pur si simplu nu mai merje, ne pare rau, dar chiar nu stim ce s-a intamplat. Doar n-am picat in cap sa recunosc ca am scapat-o pe jos. Nu e numai mana mea, of course. Hubbie s-a gandit s-o inchida fortat, daca de una singura nu mai vroia, si i-a impins obiectivul cu dejetul inauntru. Si asta a fost sfarsitul.

Veste buna e ca: AM HOTARAT IN CONSILIUL FAMILIAL SA LUAM, IN SFARSIT, UN DE AIA PROFII, NEAGRA, CU LENTILE SI CORDON MARE DUPA GAT, DE-I MAI ZICE SI SLR. Stiu ca suntem in “saving money” mode, dar am decis ca asta e cadoul familiei de Mos Nicolae, Mos Craciun, Valentine’s si toate zilele de nastere de anul viitor, deci canci cadouri individuale, which works out just fine, oricum io am pierdut jumatate din cadoul primit anul trecut.

Bineinteles ca nu ne aruncam la alea de o mie de para, ci, ca tot incepatorul, ne uitam la alea pe la $500. Si aici vine randul cititorilor, mult mai priceputi decat noi: Canon sau Nikon???  Io zic Nikon, ca 1) mai toate blogurile cu poze care imi plac folosesc Nikon, si 2) inca n-am vazut asiatic cu Canon la gat si, se stie, ei sunt mama si tata pozelor din lumea asta. Hubbie voteaza Canon, nu stie sigur de ce anume.

Asa ca va rugam dati un vot mai jos si lasati un comentariu pro sau contra:

P.S. Evident ca, odata cumparata camera, tre’ sa facem rost de Photoshop, ca de ce am avea asa o camera fara Photoshop, da’ hubbie nu stie inca de punctual asta al doilea de pe ordinea zi, lasa sa ne vedem cu camera in bratze, mai intai

Ce ne-a placut in weekend:

Ghitz imbracat in costum de Elmo

ca sambata a scazut febra si am mers la “Trick or treat”

teama lui Ghitz de fetele imbracata in stafii/vampiritze

primul “chili con carne”, homemade

Ce nu ne-a placut:

febra de vineri, varsaturile de duminica

cacatul si pisatul care ne-au inundat demisolul si debaraua

faptul ca a trebuit sa aruncam tablouri, valize si poze cu autografe

faptul ca am ratat o zi de nastere din cauza de febra, voma, cacat si pisat

*ACESTA ESTE UN POST DESPRE DIETA. RUGAM DOMNII SI PERSOANELE NEINTERESATE SA DEA CLICK MAI DEPARTE, SPRE ALTE BLOGURI CE TRATEAZA PROBLEME SERIOASE, FILOZOFICE SAU SALVEAZA PLANETA

Cum spuneam mai sus, scriem din nou despre dieta si kilograme, pentru ca e o problema care ma framanta si chiar obsedeaza, desi nici nu-s obeza, nici nu vomez la comanda degetzelului. Am mai scris, stiu, dar am invatat ca scrisul despre dieta ma face sa ma tin de ea. De rusine, evident, ca sa nu stie toata lumea ca, de fapt, io n-am fortza-n mine, nici cat o furnica.

Deci: dupa un success rasunator anul trecut, de a trece de la 155 poundzi, la 130 poundzi, dupa o perioada de prea-multa-incredere-in-sine (a se citi 20 de cartofi pai in plus n-or fi foc) am ajuns la 133, iar dupa o bine-meritata vacanta la mama acasa, am ajuns la 137. In prima dimineata de dupa concediu, mai sa pic de pe cantar, de ameteala. Nu ca n-as fi stiut ca farfurii dupa farfurii de bunataturi ingrasa, chiar de sunt facute de ma-ta, bunica-ta si alte bucatarese vesele din familie, sau tone de ciucalata hand-made si napolitane cu caramel, fie ele si olandeze, adauga serios la faldurile de prin neste parti sensibile ale corpului.

Daca stau bines a ma gandesc, nu stiu exact cand si CUM, am ajuns de la schiloada din liceu, la madama cu colac de salvare la purtator. Ma uitai recent la pozele de acasa, de la mama. OMFG unde-s anii din liceu??? Si nu vorbesc numai de fumatul si bautul pe banii parintilor…Am gasit (si marit si inramat) o poza cam de pe la 16 ani, la Navodari, pe plaja, in costum de baie…c-i-o-c-o-l-a-t-a! Ciocolata de abdomen, adica.

In ordine cronologica, mai sunt neste poze de imediat de dupa liceu, toate okapa, din acest pdv. Dupa care, se face un salt, cam de vreo 2-3 ani, fara poze sau ma rog fara relevanta pentru acest subiect, si ma gasesc dintr-o data, intr-un turneu in Germania si Danemarca, in neste poze in care zici ca-s broasca din fabula, umflata cu paiul. Tiu minte ca, la vremea respectiva, pozele alea au fost primele in care viata mea a luat o alta turnura, devenita in timp obsesie: abdomenul. Sau, mai precis, lipsa lui. Din momentul ala si pina in prezent, sa tot fie vreo 10 ani, eu am dezvoltat aceasta, literalmente, obsesie, care se manifesta asa: in momentul in care vad o femeie, pe strada, la televizor, in reviste, peste tot, io ma uit mai intai la abdomnul ei. Nu ma intereseaza, din prima, nimic ce tine de ochi, par, haine, papuci, maini, bijuterii etc.

Este foarte clar ca, de asemeni, cand trec eu prin fata unei oglinzi, vitrine sau orice alt obiect reflectorizant de imagini, tot in acea zona propriului meu trup imi focalizez privirea. E automatism. Si obsesie.

Si stiu ca e extreme de idealist si copilaresc si, oh! atat de imatur sa vrei sa fii aia de la 16 ani, din poza de la Navodari, dupa 17 ani si un copchil, dar sa fiu a dracului daca nu incerc EXTREM DE SERIOS DE DATA ASTA! Sunt constienta ca e un obiectiv aproape imposibil de atins si ca, desigur, exista in viata scopuri mai nobile si lucruri mult mai profunde, dar trebuie sa eradicam definitiv aceasta oribilia obsesie, care a redus treptat corpul meu la protuberanta dintre solduri.

 Astea fiind zise, Anutza ianugureaza Campania “I WILL NEVER GET DEPRESSED AGAIN, EVER IN MY LIFE, WHEN I OPEN THE VICTORIA SECRET CATALOGUE!”

Nu. Asta nu e fatza cand spune: “Daddy, I need this one!”, cu degetul aratand spre raftul de masinutze, la supermarket. “I need it!”. Nu I WANT it.

Nu. Asta e fatza cand spune apasat si iritat: “MAMI-NU-FACE-POZA!”

Acum aproape o luna, le povesteam indignata peste poate, Laurei si lui Cru, in Insomnia, cum ca am vazut o emisiune noua pe Antena1 si NU IMI POT REVENI!

Show-ul se cheama “Pariu ca stiu”. M-am uitat la recomandarea matusa-mii si, in loc sa ma distrez, simteam cum creste furia in mine. Show-ul asta promoveaza si incurajeaza mentalitati de om de pestera, care-si alearga prin cotloane consoarta imbracata cu o piele de capra, aruncata in scarba, peste soldurile-i rotunde.

Pe scurt: se aduc in studio trei echipe de barbati, maciomeni, fercheshi si daaajteptzi pina peste poate (NOT!) si trei echipe a cate doua fete, foarte dragutze si sumar imbracate. Ele sunt izolate intr-o camera separata pe o, evident, canapea, iar prezentatorul pune o intrebare de cultura generala, iar fetele incep sa gandeasca, cu voce tare, care ar fi raspunsul corect. In acest timp, maciomenii nostri cu sclipiri savante in priviri, pariaza daca fetele stiu/nu stiu raspunsul corect. Ecranul se imparte in doua, intr-o jumatate le vedem pe fete dezbatand chestiunea, iar in cealalata jumatate, pe barbatii care rad cu mana la gura, HA-HA-HA-ce-proaste-s-astea.

Cei de la piarul Antenei1 s-au gandit probabil, NO SHIT!, la viitoare acuzatii si au spus dintr-u-nceput: “prezentatorul nu va avea deloc o atitudine misogina”, iar “…scopul show-ului este ca cele trei echipe de barbati sa ghiceasca ce este in mintea femeilor”. GIVE ME A FUCKING BREAK!

Scopul show-ului este acela de a continua portretizarea femeilor in media ca simple purtatoare de tzatze, cur si par lung, frumoase accesorii fara minte, numai bune de luat acasa si puse la facut copii, mancare si sex, mereu la indemana barbatului atotputernic si dajtept.

Sa fie, oare, barbatii mioritici atat de INSECURE, incat sa aiba nevoie sa perpetueze aceasta imagine denigratoare la adresa femeilor? Sa fie, oare, producatorii/creatorii de programe atat de iresponsabili, incat sa nu-si dea seama cat de nesanatoasa este continuarea acestui trend, mai ales in randul celor foarte tineri, fete si baieti deopotriva?

Si as mai dori sa stiu: pina cand BIZONUL va continua sa fie core targetul programelor de tv?

Sambata am intrat intr-unul din magazinele mele preferate: Timless Toys. Imi place pentru ca au jucarii NOT made in china, NOT disney-themed, ci trenuri de lemn si jocuri de injectat imaginatia cu hormoni*

Cum ziceam, cautam un cadou si, din intamplare, ma opresc langa raftul cu cani colorate. Pe fiecare cana, inscriptionat cate un nume de copil.

Ma uit, evident, la “P”, ca “Ghitz” sigur n-au. Si ce sa vezi? Nu se exista PAUL! Ceva s-a intamplat intre timp si numele nu mai e atat de popular, incat sa merite inscriptzionat pe neshte nenorocite de cani. Nu ca as fi vrut neaparat sa cumpar una, da’ asa, de chestie…

Cu ocazia asta, m-am informat si io cu ce este la moda, in materie de onomastica prescolara: Hailey, Paige, Tyler, Mason, Kayla. Si-apoi m-am gandit ca, oricum, mai bine sa fim noi asa, simpli si normali, decat hip si cu figuri. Nu?

*Pina si Angelina cu Bradutz au facut o vizita, cand au fost in Chicago.

Ne-am intors de-o saptamana, cu bateriile complet incarcate, mintea inca intr-o stare zen. Mare parte se datoreaza zilelelor petrecute la Adalin. Bunicii s-au bucurat de noi pina peste poate, iar noi de ei asemenea. Paul a fost in al noulea cer, topind inimile strabunicilor cand ii striga: “Maaamaaaa Nicuta”, “Taaataaa Simiooon”.

O alta mare bucurie de care am avut parte a fost slujba de sfintire a noii biserici. Cu toate ca biserica mica si veche imi place mai mult, pentru farmecul ei si pentru ca acolo “m-am invatat”, construirea unei noi biserici intr-un satuc precum Adalinul inseamna enorm pentru mana de batrani, care au mai ramas.

Nu cred sa fi vazut vreodata atata lume si atatea masini, in Adalin. Ai nostri au avut invitati de peste tot, iar noi ne-am bucurat de oaspeti si de mancare buna.

La plecare, lacrimi si promisiuni. “Daca nu te-oi mai vedea niciodata?”. “Asa zici in fiecare an, fii linistita”. Despartirile imi rup inima.

“Sa fii buna! Sa ai o vorba buna pentru toata lumea!”, mai imi spune. Ma urc in masina plangand. Le facem cu mana pina nu-i mai vedem. In fiecare an la fel. Bitterfuckingsweet…

Clujul e ca un fost iubit, pe care-l revezi in fiecare an, cu mare drag. Si cu fiecare an care trece, il simti tot mai departe de tine. Viata ta si viata lui sunt acum doua linii paralele si, oricat ai vrea, stii foarte bine ca nu-ti mai apartine.

Parcul Mare era unul din locurile mele preferate, mai cu seama toamna. Aceiasi castani, aceleai banci cu indragositi, acelasi lacul si batranii ce joaca sah. Cu toate astea, m-am simtit ca un complet outsider, un turist in trecere printr-un loc in care mai fusese candva.

A fost o senzatie ciudata.

L-am vazut de doua ori, in doua saptamani. Prima oara, intr-o vineri dupa-amiazazi, dupa o escala scurta la Zurich. Lilica ne-a pescuit de la aeroport, am lasat bagajele acasa si, cum copilul dormise tot drumul dintre continente (URA! URA!URA!), l-am instalat frumos in carucior si am iesit sa-i aratam orasul.

Amsterdamul era exact asa cum il lasasem acum 5 ani, poate putin mai insorit si mai cald. Atunci era inceput de noiembrie, acum sfarsit de septembrie. Paul savura forfota de pe strazi, multimea de oameni si biciclete, iar eu incercam sa absorb totul in camera foto. Oh, dar cat de dor mi-a fost! Cladiri inguste si cochete, cu usi dantelarite si geamuri inalte, ape cu poduri mici de piatra, barci de calatori si barci de locuit.

Lilica sugereaza sa tragem un tur cu barca. Ne asezam pe ultima bancheta. Paul e in al noualea cer: “Apaaa!, Barcaaaaa! Masina!!!”, tipa la intervale regulate. O fetita cam de varsta lui, calatoare si ea in aceeasi barca, incearca sa repete cuvintele romanesti, dupa el. Aproape ca imi vine si mie sa tip: “Vacantaaa! Europaaaa! Viiiis!”. Ma opresc la timp, remarcand privirile insistente ce mi le arunca peste umar, un domn tinerel si incruntat de la masa vecina. Ii spun “I’m sorry” in numele plodului si imi vad mai departe de calatorie. Domnul nu pare multumit de scuzele mele si incepe intr-o romaneasca perfecta sa-mi tina o prelegere lunga si nervoasa despre cum sa-mi educ copilul. Dau aprobativ din cap si renunt sa intru in joc, desi as putea sa-i spun ca, daca vrea liniste si intimitate cu domnitza de langa-i, ar trebui sa inchirieze o gondola, nu s-o plimbe cu o barca publica, pentru 8 euro pe ora. Anyway, ora cu barcutza trece repede, ne dam jos si facem cunostiinta cu fetita-ecou: americanca din Seattle

Incercam sa ne mai plimbam pe doua-trei-zece strazi, insa Paul adoarme in carucior. O luam usor spre casa, unde trebuie sa urcam o gramada de scari aproape verticale si foarte spiralate.

A doua zi in Amsterdam, o luam din nou la picior, dupa o cafea machiata-fermecata, savurata la ultimul etaj al unui apartament cochet si romantic, peste drum de Grand Hotel. Afara e soare si cald si bine. Din motive de siguranta copilului, ne postam intr-o cafenea fara terasa la apa, dar cu geamuri mari, larg deschise.

 Ce imi place cel mai mult aici? Barcile din lemn lacuit, clasice si atat de romantice; barcile-locuinta, in care se vede un pat nefacut din dormitor, rufe intinse la uscat, pe ponton, si chiar o terasa cu flori. Lilica imi spune ca primaria a aprobat aceste locuinte plutitoare, din cauza unei crize majore de spatiu locuibil, prin anii ’80. Mai ca-mi vine sa pun “Sa locuiesc trei luni pe o barca plutitoare, in Amsterdam” pe Lista Vietii , care trebuie oricum completata.

Si cu asta, prima oprire la Amsterdam ia sfarsit. Luam trenul spre Dortmund si, de acolo, avionul spre Cluj. Dar despre Romania, intr-un episod viitor.