In familia noastra, se consuma reality-showuri pe paine (io acuma mai putin, ca am de invatat). Unul din showurile astea e “American Idol“, show aproape intelectual fatza de “Rock of Love” pe care l-am urmarit cu pasiune/dezgust/si aproape emotie de 2 sezoane incoace.

Am inceput sa ma uit la “American idol” de cativa ani buni, poate fo 6-7, chiar de la inceput :). Imi place sa ma uit la pre-selectii, cand auzi o gramada de penibili si te intrebi “Cum mama dracului se prezinta nenorocitul/a asta in fatza natiunii cu asa voce de cacao????”, dar imi place mai ales pe final, cand raman cam cei mai buni 7-8.

Anul trecut mi-au placut teribil Melissa si Jordin. Amandoua extrem de talentate, Melissa poate un pic mai buna, insa mai putin “marketable”. Si cum concursul se finalizeaza cu un contract baban, faptul ca esti mai tanara si mai draguta nu poate fi decat un avantaj. Pentru producatori. Asa ca Jordin a castigat.

Sezonul asta am facut o alta pasiune: David Archuleta. Copilul asta e atat de talentat, ca imi vine sa plang de cele mai multe ori cand il ascult. Poate nu chiar la toate cantecele si poate nu chiar sa plang, dar varianta lui la “Imagine” mi-a placut de O MIE de ori mai mult decat cea a lui John Lennon. Sorry, mom!

Exemplificare aici.

Asa…si acum doua seri, ne uitam la show cu amicul Frank, care nu-i strain defel de lumea muzicii, a contractelor, producatorilor, mishculatziilor din muzica. Si-mi zice ca el nu e fan “American Idol” pentru ca e manarit si nu iese cine e mai talentat, ci cine are mai mult potential de adus bani. Si io ma contrazic cu el ca , nu bei, lumea suna si castiga cine are mai multe apeluri si el, nu bei, producatorii de la show manaresc numerele si fac sa iasa cine tre’, respectiv cine-i mai “marketable”.

Si dupa ce-i ascultam pe toti cei ramasi in joc, se declara si el fan David Archuleta, dar zice: “La pariu ca iese alalalt? Fii atenta cum l-au imbracat pe unul si cum pe altul: unul ca un copil prost, altul ca un rock star”. Tot David il cheama si pe ala, numa ca Cook, si canta ca pixu’. Exemplificarea aici.

Si azi, prin presa, Simon Cowell, englezul din juriu si producator de talente, zice ca el crede ca Cook ar trebui sa iasa. Acuma io nu stiu daca zice asta ca sa creeze controversa si sa faca lumea sa se uite la finala de saptamana viitoare, sau chiar asta crede, pe baza de talentele baietzilor respectivi, da’ io am decis ca daca nu iese Archuleta, NU MA MAI UIT LA AMERICAN IDOL! NICIODATA!

Desi, daca stau bine sa ma gandesc, e cam singurul show la care ne putem uita in liniste, cu Paul in camera: cand incepe cate-un cantec, el se opreste si din clipit si respirat.

Cum ziceam, Paul e baiat mare. ARE UN AN!!! Am incheiat oficial perioada “bebe” si “pinguin”!
incet-incet, incep sa lucrez si la perioada “nu-mai esti-bebe-deci-nici-de biberon/sticla cu biberon-nu-mai-ai-nevoie”, insa cel care opune rezistenta nici macar nu e el, ci tac-su, care protesteaza vehement, ori de cate ori aduc vorba de aruncarea biberoanelor la gunoi.

Singura problema e ca biberonul si sticla sunt doua elemente majore ale mersului la culcare. Si cum mama are de invatat, am decis sa taiem macaroana dupa examen.

Cum se vede, incep de pe-acuma sa pun interesele copilului inaintea alor mele si sa fiu consecventa in decizii…

…pe vremea asta, eram pe ultima suta de metri. Mai precis, ceream o doza mai mare de epidural (dupa mine, a doua mare inventie dupa roata, in istoria omenirii), doza care mi-a permis sa dorm bine-mersi pina la 5 dimineata, cand pinguinul nostru a decis ca ne-a lasat sa asteptam destul (48 de ore, numai in spital!!!, fara sa numaram cele noua luni de dinainte) si ca ar fi cazul sa-si arate fatza.

Acum un an pe vremea asta, eram atat de satula de “labor” si perfuzii si cuburi de gheata in loc de apa si mancare, incat i-am zis doctoritzei sa faca ce vrea, numai sa-l scoata odata si sa terminam cu toata tevatura.

Acum an pe vremea asta, ma pregateam sa devin mama unui copil minunat, care ne-a daruit cel mai frumos an din viatza noastra.

Citind postul asta despre romani plecati si zbaterile lor, mi-am amintit o conversatie recenta. Eram in masina cu sotul si ai lui parinti, bateam drumurile prin Missouri si povesteam de moarte (stiu, suntem o familie vesela si hazlie; cine vrea sa fie bine dispus sa ne caute!). Hubbie si tac-su ziceau ca lor nu le pasa daca-s incinerati sau nu, ca “Who the fuck cares, you’re fucking dead anyway!”. Foarte adevarat. Insa… Soacra-mea zicea ca ea nu vrea sa fie incinerata, pentru ca a auzit ea ca se pun mai multi deodata pe gratar si ca e foarte probabil ca urmasii tai sa primeasca cenusa altuia. Mie nu-mi place ideea de incinerare pt simplul motiv ca nu imi pot imagina cum ash sfarai EU INSAMI, pe gratar. Deci, io cu soacra-mea vrem in pamant.

Si io le-am spus ca pe mine sa ma trimita in Romania, ca io numai acolo vreau, la tzara, la bunici, singurul loc de pe lumea asta unde ma simt ca in Rai (nici Tahiti nu-i departe, da’ inca n-am fost, numa’ din poze zic ce zic). Si socrela cand a auzit a fost foarte surprinsa, ca cum adica nu vreau io sa fiu ingropata aici, langa al meu sotz si aproape de copchil etc.

N-am stiut exact ce sa-i spun, decat i-am cantat aia cu “acolo este tzara mea si neamul meu cel romanesc”, da’ ea, cum nu stie o boaba romaneste, nu prea m-o inteles. Foarte ciudat, dar nu pot sa concep sub nici o forma sa raman pe vecia viitoare aici, chit ca s-ar putea foarte bine sa traiesc mai multi ani aici, decat cei 25 ce i-am trait in Romania. Tot “piciorul de plai” si “gura de rai” is ale mele si fara ele nu vreau.

Azi dupa-masa, ma sui in tren si astept linistita sa soseasca ora plecarii. Dupa vreo 10 minute de asteptare, imi suna telefonul. Era jumatatea mea americana.

Eu: “Hello?”

El: “Hi. Do you….”

(si nu mai aud nimic pt ca trenul se pune in miscare, conductorul urla ceva super tare in difuzor si semnalul in gara e prost de tot)

Eu: “I can’t hear anything right now. I’ll call you back in a minute”

El: “No, I’ll wait”

(dupa 30 de secunde)

Eu: “What’s up?”

El: “Do you see anybody in the train that you are able to recognize?”

Eu: “What are you talking about?”

El: “Look to your left”

Si cine statea la un metru de mine, cu telefonul la ureche si un ranjet satisfacut intins de la o ureche la cealalta? Da, chiar el. Cica ma vazuse de cand m-am suit si si-a dat seama ca asteapta degeaba, nu o sa-l vad pina la coborare. Avea dreptate

Hristos a Inviat!

Ieri imi imaginam cum o sa scriu postul asta, despre cum erau Pastele cand eram mica si mergeam la bunici, la Adalin. Acolo Invierea era la 3 dimineata, pentru ca impartzeam preotul cu satul vecin si trebuia sa asteptam pina termina slujba dincolo. Bunica ne trezea pe toti, iar bunicul ne aducea un lighean cu apa, sa ne spalam pe fatza, in care punea un ban, un ou rosu si o urzica (cred ca insemna ceva de genul- sa ai bani, sa ai de-ale gurii si sa fii iute/aspru la munca).  

Dintotdeauna slujba de Inviere a fost favorita mea, din mai multe motive: din pricina bisericutzei de pe deal, din Adalin, din cauza momentului cand preotul bate cu crucea in usa, din cauza ca era in miez de noapte sau poate toate astea la un loc. Cat am stat in Romania, 25 de ani, o singura data am petrecut Pastele in Cluj; eram in liceu si am vrut sa fiu si io cool si sa merg cu colegii la Catedrala. Si am mers, dar nimic nu mi s-a parut religios, unii aveau sticle cu alcool in mana, era galagie si nu puteai spune exact daca era Invierea sau castigase Romania ceva meci de fotbal.

La biserica romaneasca unde am mers azi-noapte si unde merg de cativa ani, atmosfera e undeva intre biserica din Adalin si Catedrala din Cluj. Lumea se poarta civilizat si pios, insa lipseste ceva, nu stiu anume ce, dar nu ma simt ca “acasa”.

In Duminica Pastelor, nu se tinea liturghie la tzara. Tot satul se intalnea insa in curtea bisericii, unde avea loc “Brishcalitul”, un obicei super haios. Doi-trei barbati mai indraznezti il prindeau la mijloc pe un altul, ii ridicau un picior in sus si, cu o scandura mica, il loveau usor in talpa zicand: “Una-una-doua-douzeci-si-noua. Asta-i Simionu’ lui Gavris si toamna trecuta, cand s-o dus dupa lemne in padure….” si spuneau in gura mare ce anume facuse respectivul. De obicei, povestile erau haioase, poate usor exagerate si spuse cu mult haz.

Dupa ce se incheia “Brishcalitul”, toata lumea mergea in Ratul Colnicilor, un deal cu multe flori, in special “Breaban” si “Florile Pastelor”, la care nici astazi nu stiu cum li se spune intr-o denumire mai oficiala,  si lumea, imbracata de sarbatoare, se aduna in grupuri si povesteau si ciocneau oua. Intotdeauna o sa asociez mersul in Rat cu rochiile si pantofii noi ce le primeam de fiecare data, de Paste, de la ai mei. Ma simteam gatita ca de sarbatoare si eram foarte incantata intotdeauna de noile tzinute.

Mama mi-a spus ieri ca nu prea mai merge nimeni in Ratul Colnicilor si nici “Brishcalit” nu mai exista. Ai mei si inca o familie au fost singurii care au mai pastrat traditia cu mersul pe dealul cu flori.  

Later edit: Tot ieri imi imaginam cum o sa scriu ca ne-am petrecut azi Pastele la o familie de greci, unde am ciocnit oua cu bulgari, sarbi si americani si am mancat miel facut la rotisor. Io ma pregatisem cu oua rosii, drob, prajitura si doua sticle de Murfatlar.

Numai ca pe cand sa ne suim in masina, ia masina de unde nu-i. Minunatii, rapizii si eficientii angajati ai minunate si “eficientei” Primarii din Chicago, ne luasera masina pe sus. Si pe toate celalalte masini care erau parcate azi-noapte pe strada noastra. Cand am sunat sa aflam ce naiba se intamplase, ni s-a spus ca cica fusese ceva “neighborhood race” si ca cica fusesera lipite anunturi pe stalpi si copaci. Anunturi my ass! E drept ca era tarziu si eram franta cand am venit asta-noapte de la Inviere, dar n-am vazut nici jumatate de anunt.

Nu ne-a ramas decat sa injuram cu naduf, sa facem poze cu anunturile lipsa si sa mergem sa luam masina. Excursie care l-a costat pe hubbie 4 ore pierdute (intrucat nu numai io am fost idioata, ci jumatate din cartier si coada la ridicat masinile a fost cat China), 160 de dolari (ca altfel nu vezi masina) si, in loc de miel rotisat, o masa de Paste in 3, la noi acasa, la 6 seara.

Asa ca, in spiritul minunat al Sarbatorilor, nu-mi ramane decat sa le urez “eficientilor” de la Primarie: MUIE! Ati reusit sa-mi stricati o zi pe care o asteptasem cu nerabdare si pentru care avusesem cu totul si cu totul alte planuri!

Singurul motiv pentru care am scris o adaugare la textul initial cat de cat in propozitii si nu ceva de genul MUIE!MUIE!MUIE! e ca am desfacut cele doua sticle de Murfatlar, care au avut efectul scontat: de calmare  :) 

Azi am fost cu fiu-meu la un magazin mai european asa, sa luam un picior de miel. La casa, trei fete foarte tinere si dragute sporovaiau. Ghitza al meu le vede si incepe “hm, hmm, hmmm” (acesta fiind sunetul prin care se baga singur in seama). Astea, cand il vad, incep cu “Wow, hi cutie; how old are you? Do you have a girlfriend? Can I give you my phone number?”. Le avertizez ca are cate o prietena noua, in fiecare zi. La plecare, striga dupa el “Hey, call me, ok?”. Io ma intrebam in gandul meu, daca si peste 15-16 ani oi fi la fel de degajata, cand oi auzi textele astea.

Ajunsi acasa, ii povestesc lui taica-so aventurile. “Were they eastern europeans?”, ma intreaba. “More like second generation eastern europeans”, la care el trage concluzia: “Hey, Ghitza, I guess we have almost the same taste in women” :)  

Asadar, am gatat cu pariurile ca meserie. M-am cam avantat cu capul inainte fara sa stiu bine ce va urma, m-am dat de cativa peretzi, am cam ametit si nu eram sigura ca va iesi bine, da’ a iesit. Si sper ca noua chestie sa-mi deschida mai multe usi pe viitor.

Azi a fost prima zi; n-am prea facut nimic toata ziulica, decat m-am uitat pe geam, mandra si incantata de noul view: VAD LACUL MICHIGAN DE PE SCAUNUL MEU!!! Din totdeauna mi-a trebuit casa pe malul unei ape; ma multumesc si cu serviciu pe malu’ apei. Luna de miere se gata luni, cand incep trainingul, iar crunch time incepe peste 2 sapt, cand ma duc iarasi la scoala, pt o saptamana, ca sa ma pregatesc pt un test de 6 ore si 250 de intrebari (HAVE SOME FUCKING MERCY ON  ME ALREADY!!!), care odata trecut cu bine (minim 70%) imi aduce in poala o licentza extrem de folositoare.

Asa-mi trebuie daca m-am dus la Jurnalistica si am frecat-o la rece 4 ani, in loc sa fac si io chimie sau matematica sau ceva stiinta valabila world wide!

De azi dimineata, cand am parasit cu tristete camera de hotel, cant intr-una “Back to life, back to reality…” si am hotarat sa incep sa joc serios la loto, intrucat iubesc la nebunie viata fara serviciu si griji materiale si calatoriile si pur si simplu mi-ar placea ca viata mea sa fie o vacanta continua.

Iaca si neshte poze de prin St Louis si imprejurimi:

-biserica din cartierul italian “The Hill”

-ferma unor prieteni de familie ai socrilor

-Pinguinu’ in remorca

-am vizitat rubedenii din partea americana a familiei si am realizat ca “la tzara” la ei e cam ca “la tzara” la noi

-am revenit la oras si ne-am dus la meci de baseball

-am vizitat fosta gara a orasului, construita la inceputul sec 19 (actualmente hotel si mall)

-cladirea Primariei seamana foarte tare cu cladirea fostei Securitati din Cluj

Gata. Back to life, back to reality

Evenimentele de saptamana asta (toate, toate negative rau de tot) au culminat cu o zi de ieri teribil de proasta. Nu o sa intru in detalii, insa lista ar fi cam asa:

- copil beteag, cu febra osciland intre 39 si aproape 40 (la inceputul saptamanii)

-  o neintelegere profesionala a carei gravitati inca nu o stiu completamente (ieri)

- o promisiune de viitor care s-ar putea solda cu rezultat zero barat (ieri)

- masina nu porneste (ieri)

- copil beteag din nou, de data asta fara febra, da’ cu bube rosii din cap pina-n picioare (ieri)

Atata de multe s-au adunat ieri, ca era absurd pina la infinit. De ani de zile, ANI DE ZILE, n-am mai avut o zi atat de proasta. Absurd! Aseara, nici nu mai stiam daca sa plang sau sa rad. Sa plang de cat cacat mi se poate livra intr-o zi sau sa rad de cat de ireal pare totul. Si, in mijlocul gramezii de ghinion, mi-am amintit de scena asta din “My cousin Vinny”, caci exact asta imi ziceam si io mie: Mai exista oare ceva ce mi se poate intampla astazi????

Anyway, maine plecam spre St. Louis. Dac-om trai si-om fi sanatosi…si daca porneste masina, pe care azi am dus-o la mecanic si cand au dat-o jos de pe camioneta, a pornit la prima cheie si, oricat s-a chinuit tipul sa-i gaseasca vreo hiba, n-a reusit.