In trenul ce ma ducea astazi spre casa, am vazut un apus de soare, cum rar mi-a fost dat sa vad intre betoane si zgaraie-nori. Era atat de frumos, ca m-am uitat imediat la ceilalti oameni din vagon, covinsa fiind ca nu sunt doar eu martora unei astfel de minunatii. Lumea era, insa, cufundata in paginile cartilor sau prea prinsa in ganduri, ca sa se uite pe geam.
Soarele si norii desenau pe cer, coaste si creste de munti. Imi parea ca vad aievea un rasarit de soare in Padis. Era o lumina galbui-aurie, amestecata cu gri-metalic, cetos. Si ma gandeam ca nimeni din trenul asta nu stie nimic de locul ce ni se arata pe cer. Ha! 
Si ce dac-am innebunit?!
4 comentarii
noiembrie 10, 2009 la 8:20 am
Nu, nu ai innebunit si nu esti singura
I’m a sunset hunter (daca exista asa ceva). Nu conteaza unde sunt..pe plaja, pe malul lacului din parc, pe deal, munte… staaaaau si ma minunez. Imi pare rau doar ca nu am o camera cu mine pentru fiecare apus de soare.
noiembrie 10, 2009 la 10:16 pm
Da, nici io n-am avut camera. Ce zici de un “Sunset Club”?
noiembrie 11, 2009 la 3:02 am
I’m in
noiembrie 11, 2009 la 10:31 pm
Cred ca suntem ultimele doua doamne care se mai uita pe geam in mersul trenului! Trebuie sa avem mare grija de noi.