Roller coasteru’ carierei mele

Jump to Comments

Comparatia ii apartine lui hubbie, care a zis ca joburile mele, de-a lungul timpului, is cele mai diverse cu putinta. Sa vedem:

17 ani (vacanta de vara): trec cu succes interviul pt un job de chelnertita, intr-o discoteca recent deschisa in Cluj. Desi foarte incantata de succes, ai mei nu ma lasa sa muncesc: “Ai de invatat pt facultate. Ce bani iti trebe? Marsh la invatat!”

19 ani: ratez de putzin admiterea la Drept (la stat, of course) si preiau cu avant postul de educatoare, ca recompensa pentru cei CINCI (!!!) ani pierdutzi complet aiurea in Liceul Pedagogic

20 ani: schimb Dreptul pe Jurnalistica (o alta completa pierdere de vreme), intru cu brio, desi nici prin gand nu mi-ar fi trecut vreodata sa profesez in domeniul respectiv. La vremea aceea, pt mine, ziarist insemna unul care fuge cu microfonul pe strada, dupa oameni care nu vor sa stea de vorba cu el.

21 ani: practica de vara la TVR Cluj. Plimbat cu reporterii pe la diverse stiri. Incepe sa-mi placa faza cu alergatul cu microfonul la mana, dar tot nu sunt convinsa definitv. Din intamplare, ajung intr-o zi in redactia de la Ziua de Nord Vest. In mijlocul primei incaperi, o masa luuuuunga, plina cu sticle si scrumiere. There’s no fucking way I’m gonna do this!!! In toamna, ma intorc la gradinita.

22 ani: ma duc in vizita la proaspatul Ziar de Cluj. Imi place asa de mult vila de pe Amurg, ca incerc sa-i conving sa ma primeasca si pe mine. Ei accepta, io imi dau demisia din invatamant, spre stupoarea si dezamagirea parintilor. A fost singurul loc de munca unde am acceptat cu bucurie sa muncesc de la 9 dimineata, la 9 seara.

23 de ani: FUCK! Elvetienii de la Ringier decid subit sa inchida Ziarul de Cluj. Pentru vreo 2-3 saptmani, continuam sa ne intalnim pe terasa la Muzeu, asteptand ca Fumurescu s-o puna de alt ziar. Caz clar de denial colectiv! Fumurescu se duce naibii in America, iar io accept o propunere de la Ziua de Cluj.

24 de ani: Ziua de Cluj SUCKS! Atunci se puneau bazele a ceea ce avea sa devina “Scandalul Gazeta”. Mihnea ma salveaza si ma cheama la Clujeanul lui Media Pro, unde lucrez iarasi cu multi din fostii colegi de la Ziarul. Vis! (in plus, termin si Jurnalistica, cu o diploma care sunt convinsa ca n-o sa-mi foloseasca la nimic, niciodata, iar cunostiintele dobandite acolo, nici atat, intrucat sunt egale cu aproape ZERO)

25 de ani: nu stiu exact ce anume se intampla, ma satur brusc de presa, de Cluj si de Romania. Plec in America si o vara intreaga vand suveniruri intr-un parc de distractii, pentru fabuloasa suma de fix 6.25 para/ora (adica mai putin decat isi plateste McDonaldsu’ mexicanii). Printre distractiile noii mele vieti americane: dormitul intr-un camin de studenti, fara baie sau frigider in camera si mersul la cumparat mancare la 3 dimineata, cand binevoia managementul sa ne duca cu autobuzul la supermarket etc. Intre timp, ca sa pot plati datoriile facute cu excursia in State, imi mai iau un job de “busboy”,  intr-un restaurant din incredibil de plicticosul oras Kenosha, Wisconsin.

25 de ani si jumatate: ma mut in Chicago, unde nu cunosc absolut pe nimeni si ma fac Mary Fucking Poppins. Tot un fel de educatoare, dar numai pt 2 copii. Apoi 3. Cu aceasta ocazie, am vizitat si io Disney Worldu’ din Orlando. That’s about the only upside. Ei, nu chiar…Cand tipa a fost foarte insarcinata cu al treilea copil, ma trimitea pe mine la sedintele de fitness cu antrenorul ei personal si portorican, zis si “Eye Candy”.

27 ani: schimb din nou domeniul, ajung asistenta unor brokeri, in cea mai mare sala de trading cu contracte futures, din lume. Timp de trei ani, 8 ore pe zi, aud cum urla o mie de oameni  intr-o sala. Invatz si io sa urlu si sa fac semne ciudate cu mainile si deprind tehnicile de aparare personala impotriva coatelor inamice. In acelasi timp, imi creste considerabil nivelul de toleranta la bashinile co-workerilor, care in majoritate covarsitoare de aproape 99% erau barbati.

aproape 30 ani: piata electronica ne fura painea, clientii dispar si io incerc sa tzin pasul cu vremurile. Dupa 3 luni, in care am invatat mai mult si mai intens ca in cinci ani de liceu si patru de facultate combinati, imi castig dreptul de a sta 9 ore in fatza a trei ecrane pline de cifre si grafice. Si de a pune pariuri cu banii altora. Cum am ajuns aici, io care am urat toata viata cifrele? Nu stiu, misterul e inca nedezlegat.

aproape 32 ani: ma gandeam acum cateva zile, in timp ce alergam, cum ar fi sa ma fac antrenor personal la o sala de fitness. Hubbie zice ca mi-am pierdut si ultimii doi neuroni. Io am inceput sa rontzai ideea destul de serios. Dintotdeauna mi-a palcut ideea de sport si munca fizica. In clasa a 4-a am vrut sa merg la Coregrafie, dar a tata a zis ca acolo nu este matematica si sa ma multumesc cu baletul de la Casa Pionierilor, iar in liceu, as fi dat orice sa fie un ansamblu profesionist de dansuri in Cluj, sa pot juca 8 ore pe zi.

Roller-coasteru’  e inca in miscare. Om trai si om vedea.

8 Comentarii

Filed under Casnice, Uncategorized