De-a interviul

Jump to Comments

Incepui asadar vantoarea de joburi in Florida. Si cum stiu ca nu e tocmai statul cu cele mai multe firme de brokeraj si trading (n-am gasit decat un anunt de trader si ala cica fara salar, numai castig din profit, dar asta nu asigura rata lunara la casa mica, alba cu flori si piscina), asa ca am decis sa largesc orizontul de cautare si dadui peste o surpriza.

Surpriza pentru mine, ca nu m-as fi gandit vreodata ca m-as intoarce la domeniul mult iubit si mult regretat, da, jurnalistica! Adica, nu m-am simtit io niciodata in stare sa scriu in engleza, asa cum se cere aici la ziar. Numai ca anuntul din Florida (sa mai zic ca-i FIX in oraselul in care vrem sa ne mutam???) era pt o revista de educatie, adica citita de profi si directori si de astia din ”invatamant”. Postul e foarte marginit la a scrie despre programe guvernamentale si alte chestii ce mustesc in fapte si date concrete si n-au nevoie de atatea metafore si de atata creativitate. Si, cum zic, aplic pt jobul asta. Ma gandesc ca, daca m-oi plictisi de revista asta, firma mai publica alte 249 de reviste, pe tot felul de teme si domenii si oi avea de unde alege.

Surpriza, surpriza….ma suna de la resursele lor umane, vorbim o juma de ora, ca nu inteleg ei cum de io, traderitza din Chicago, vreau  sa ma fac scriitoare de articole taman in Florida. Si le explic frumos cum ii cu soarele si cu caldura si cu casa alba cu flori si piscina (numa ca toate astea le imbrac intr-o frumoasa metafora a apropierii de familie si bunici etc) si o conving pe tanti de bunele mele intentii si chiar o fac sa creada ca n-am dat in cap la nimeni in Chicago si acuma incerc sa-mi pierd urma in capatul alalalt de tzara.

Revine intr-o ora, zice ca dna redactoarea-sefa vrea sa-mi ia un interviu la telefon, fixam data si ora si imi zice sa ma pregatesc cam pt o ora. Vine si interviul cu pricina. Si discutam cate in luna si-n stele, de la minunata again and again ”BABES-Bolyai University”- “How do you pronounce THAT???”- pina la ce faceam io pe la ziar prin Cluj si bulshitul de rigoare de la HR: “unde te vezi in 5 ani?” (”scriind la revista dvs.”), “how would your best friend from high-school describe you?” (”Pacu, tu ai mancat cacat cand ai fost mica”) si ca ce-as schimba io la mine, daca as avea inelul Arabelei (kilogramele in plus, parul lins si, in general, cam toate partile care s-au facut precum un burete ud, dupa bebe).

Dupa o ora, iarasi, ma suna HR-itza si zice ca sefa a zis ca interviul o decurs “really well” si ca sa trecem la pasul doi in dansul angajarii (ma intreb catzi pasi or fi in total). Adica, mi-a trimis ea un email cu un subiect despre care tre’ sa o re-sun pe redactoarea-sefa si sa-i iau un interviu de 15 min, ea pretinzand ca e cu totul altcineva decat este, iar la final, io sa scriu un articol despre ce am intervievat-o.

Si stau in seara aia pina noaptea tarziu, ma documentez la maxim despre subect, fac lista cu intrebari, a doua zi chiulesc in timpul lucrului si ma duc la etajul 12, intr-un fel de amfiteatru cu canapele de piele si statui cu vaci (pe bune!) si o sun si incepem sa ne jucam de-a interviul si telefonul meu celular MA FUTE la maximum si ne intrerupe joaca DE TREI ORI!!!! Si io resun de fiecare data, imi cer scuze si reluam. Intrebarile au mers ok, dar ma gandesc ca, daca si io am fost iritata de rateul telefonului meu, si ea trebuie sa fi fost cel putin la fel.

Anyway, seara am scris articolul, hubbie a incercat sa rescrie parti intregi, io m-am enervat frustrata ca o fi stiind el mai multa engleza, da’ asta tre’ sa fie articol, nu pledoarie in fata juratilor, io stergeam ce scria el, el zicea ca ce scriu io e dubios. Evident, ajungem la un compromis (aaarrrgghhh!!!), tin degetele incrucisate si trimit emailu’! So help me God!

Inca n-am primit nimic inapoi. Nici email, nici telefon. De cand mi-a spus dna ca programul lor e 7.30-15.30, nu fac altceva decat sa visez cu ochii deschisi, la cum ajung acasa la ora 4 dupa-masa si cate si mai cate o sa am timp sa fac. Aproape as apuca sa-mi traiesc si io viata in tot timpul ala de la 4 la 10!!!

Daca nu iau jobul asta, imi schimb telefonul pe alta companie!

16 Comentarii

Filed under Casnice, Chicago, Nelinisti, Presa, Uncategorized