It’s gotta be something…

Jump to Comments

Intr-un post de mai jos, ala cu scrisoarea pt anul nou, aminteam de unul din momentele-cheie din viata mea, cand am aflat cu stupoare ca aveam o tumoare in creier, din cauza careia imi pierdusem cunostiinta si din cauza careia am fost foarte aproape de lumea cealalta. Si dupa un an de trait efectiv IN FIECARE ZI cu gandul ca azi s-ar putea sa fie ziua in care mor, si dupa ce, finally, am scapat de tumoarea respectiva si totul este super okapa din punctul asta de vedere, mi-am JURAT ca n-o sa ma mai framant pt cacaturi, o sa pretuiesc fiecare zi, ca pe ultima, si multe alte chestii extrem de pozitive si, de altfel, foarte sanatoase pt o viata normala.

Dar tot atunci, am mai ramas cu un fix: orice chestie buna dureaza putin, bucura-te de ea cat timp dureaza, pentru ca FII SIGURA ca se termina. Stiu ca suna cheesy si cheap si a la Coehlo, da’ fix de aia nu mai pot io acuma! Asta e unul din motivele pt care ori de cate ori fac bani la lucru stiu undeva in inimutza mea ca i-am facut numai pentru ca o sa vie si timpul ala, cand o sa trebuiasca sa-i dau inapoi. Asa ca, tot timpul asta de cand imi castig existenta facnd ceea ce fac acum, am avut gandul ala mic si negru, care te roade la cerebel si care-ti spune mereu: “Mai este un pic si incepe furtuna. Doar nu crezi ca totul e asa de usor si de meserias si fara greutati.” Si, uite c-a venit si o sa mai vie si incep sa ma impac cu gandul ca asta e. A fost liniste si a venit furtuna si iarasi o sa iasa soarele.

Asa ca trag frumos aer piept si privesc inainte. Catre rasarit.

4 Comentarii

Filed under Uncategorized