Nu sunt o Martha Stuart

Jump to Comments

Dedicatie pt Lilica- The Best Godmother Of Them All

De cand ma stiu, as fi vrut sa fiu indemanatica. Sa pot face chestii de mana, care sa fie nu numai utile, dar si frumoase. Mi s-a parut intotdeauna ca asta e una din calitatile indispensabile ale unei femei. Nu mi-a reusit niciodata. Intotdeauna ma entuziasmez cand imi vine cate o idee din asta, imi procur cele necesare, ma pun pe treaba, iar la final, iese o mare dezamagire, buna de aruncat la gunoi.

Cand l-am botezat pe bebe, Lilica Cea Mai Tare Nasha Din Amsterdam i-a adus, printre altele, o cutiuta cu gips-pudra, ca sa-i impregnam urma palmei si a talpii, pe vecie. Si fiind in plin proces de brainstorming cu mine insami, pe tema “ce cadouri originale si dragutze sa mai scot si de tura asta de Sarbatori”, imi vine minunata idee de a-i trimite Lilicai un ornament de brad, facut tocmai din gipsul primit de la ea, cu urma palmei lui bebe in mijloc. Si pe care sa scriu cu o carioca sclipicioasa “Craciun Fericit”. Cam ceva in genul asta:

Deschid frumos cutia cu gipsul-pudra si m-apuc sa citesc instructiunile: o juma de cana de apa la temperatura camerei, in care turnati pe rand pudra din punga, pina ajunge de consistenta pastei de dinti. Si un fel de avertizare speciala pentru mine: PLEASE FOLLOW THE INSTRUCTIONS CAREFULLY AND DO NOT DEVIATE!

Asadar, torn apa si incep sa amestec cate un pic de gips, cu furculita, atenta sa fie cat mai omogena toata chestia. Desi scria ca de obicei nu iti trebuie toata pudra, io am pus-o pe toata. Sa fiu sigura ca iese ca lumea. Numai ca dupa ce am pus si ultimele firisoare de gips, pasta mea a inceput sa se intareasca ca dracu’. Incepe sa ma apuce disperarea. Mai pun un pic de apa de la robinet. DO NOT DEVIATE! Ei, las’ca un pic de apa n-are nimica, zic in sinea mea. Vezi de treaba; apa ramane deoparte, gipsul intarit de alta. Nu mai aveau chef de nici  o omogenizare. Las furculitza naibii deoparte si incep sa framant cu mainile, doar doar mi-a iesi “de consistenta pastei de dinti”. Nope! Nu mie!

Totusi, nu renunt complet la idee, iau o bucata de gips intarit ca dracu intr-o mana si il apas intre palme. Scot un oval cat de cat acceptabil (dupa standardele mele, desigur). Ma duc repde in camera, iau copilul si cu chiu cu vai, reusesc sa-l fac sa apese bucata de gips, cu palmutza. Nu se vede nimic. Nu-i nimic, nu ne dam batuti, incercam cu piciorul. Si-i apas frumusel talpa, in crema complet neomogena, obraznica si necooperativa. Si, uite ce-a iesit:

Deci, Lilico, sambata ma duc la mall si-ti cumpar ceva frmos

5 Comentarii

Filed under Bebele, Muieresti, Uncategorized