In inima Americii

Inainte de a-l duce pe G. pentru prima oara in Romania, pe vremea cand inca nu era decat “boyfriend”, l-am tot pregatit (psihic) despre ce urma sa vada. Mi-era mai cu seama teama de reactia lui, cand o sa-l duc la bunici, la Adalin. Si i-am tot spus ca drumul nu e asfaltat, ca acolo bem apa de la fantana, ca nu este dus, nici WC in casa etc. Si el tot imi spunea sa ma linistesc, a mai fost si el la tara, are si el rude “in the middle of nowhere”. Si io-i spuneam ca “la tara” in America e fuuuarte diferit de “la tara” in Romania (chiat ca nu prea fusesem, cu adevarat, la tara, in America). Ce mai, omul n-a fost socat catusi de putin. Din contra, i-a placut foarte (mai putin partea cu dushul lipsa si WC-ul in curte).

De 4 iulie, am fost si io, in sfarsit, la rubedeniile americane de la tara, “in the middle of nowhere”, mai precis in Missouri, la vreo 150 km sud de St. Louis.

Precum se vede, nici ei nu au asfalt pe drum. De altfel, am fost de-a dreptul socata de asemanarile de peisaj de aici, cu cele ale satelor din jurul Clujului.

Drumul asta, mai cu seama, pe langa padure, seamana cu cel de-l strabateam regulat la Adalin, cand mergeam la sapa sau la fan. M-am plimbat de una singura in sus si in jos, imaginandu-ma la mii de kilometri departare.

In timpul asta, Ghitz descoperea si el frumusetea vietii la tara, mai ales cand ai o balta mare cu pesti, in spatele casei si o mie de pietricele de aruncat in apa.

Dupa ce aruncat a douasutecinzecisicincea pietricica, a inceput sa se plictiseasca si s-a aratat foarte interesat in broscutele ce topaiau in jurul lui. Nonsalant, a prins una in mana, de parca ar fi fost de jucarie,si i-a intins-o lui bunicu-so, s-o puna in carligul unditei. Cand a vazut primul peste, de aproape, si-a bagat mana direct in gurla lui.

 Pescarul este verisorul de la tara, un baiat foarte talentat la sculpturi in lemn. Proiectul lui de final de liceu a fost un dulap, in care isi tine bunicu-sau armele (sa nu uitam ca suntem, totusi, in inima Americii, unde la multe case, flutura drapelul confederal).

La masa, ne-am ghiftuit, bineinteles, cu costite de porc afumate si prajite pe gratar, salata de cartofi, coleslaw (un fel de salata de varza, cu maioneza), fasole boabe la cuptor, cu sos barbeque, si “coconut pie”, la desert. Toate absolut delicioase. Spre supriza noastra, matusa de la tara le comandase de la “joint-ul” din sat, o cladire toata din scanduri invechite gri, exact ca alea de se vad in filmwele western. N-am poza

Am, insa, poza perfecta de incheiere a zilei:

Eram pe drumul de intoarcere, la iesirea din sat, cand atat G., cat si tac-su, si-au gasit cate-o capusa in cap. Ne-am dat jos (langa acest cimtir al eroilor?), ca sa ne “capushim”. Ghitz nu stia exact ce se intampla. Era extenuat si nu vroia decat sa fie lasat in pace. Fusese the best 4th of July of his life!

She’s my hero

De obicei, cand se intampla sa imi amintesc un vis interesant in detaliu, i-l scriu Laurei pe email. Uneori, pentru ca era si ea in vis, alteori pentru ca mi-e jena sa-l pun pe blog. Azi-noapte, a fost unul ce le-a intrecut pe toate de pina acum. Ready?

Here we go: se facea ca am mers cu sotul si fiul, in vizita la Ambasada Cubei. Era undeva in America, nu sunt sigura ca in Chicago. Si, la un moment dat, soldatii cubanezi ce pazeau cladirea, ne inchid inauntru si incep sa ne ameninte cu pistoalele. In invalmaseala creata, io si Paul ne inghesuim pe jos, intr-un colt, hubbie in partea opusa a incaperii. Un soldat mic de statura si grasut, vine cu pistolul indreptat spre mine  si i-l pune lui Paul in spate. Nu mai puteam nici respira de frica si soc. Si incep sa-i turui soldatului ca nu poate face una ca asta, ca sigur are si el cativa copii pe acasa, cum s-ar simti el in locul meu, bla-bla. Nesperat de repede, il conving sa nu-mi impuste copilul.

Intre timp, hubbie si cu inca cativa scapa, io alerg innebunita pe scari de serviciu si coridoare. Ajung in curte si dau, in sfarsit, peste poarta mare de fier. E inchisa. La poarta, o vad pe Michelle Obama (!!!), care se pregatea sa intre in Ambasada. Ii spun ca trebuie sa ma ajute, daca nu pe mine, macar sa-mi salveze copilul. Michelle il ia din bratele mele si-l pune intr-o geanta mare, ce-o cara pe brat.

Eu ajung din nou in cladire. N-o mai vad pe Michelle, nu stiu nimic de Paul. Intr-o sala la etaj, vad o gramada de militari cubanezi, fumand si vorbind aprins, in jurul unei mese mari. Profit de neatentia lor si caut din nou drumul spre iesire. Intr-un final, ajung in strada. Pe trotuarul opus, ma asteptau hubbie, Paul si Michelle. Sunt cum nu se poate mai fericita. Traversez, ne imratisam si mergem cu totii la lunch!

The end.

Astia suntem

Crainicul de stiri: “Michael’s body will be sent to Neverland tomorrow”

Socru-meu: “ They should put him on a roller coaster and give him a last ride”

Noutati

Exista o posibila noua destinatie. Ieri am dat peste un loc mirific. In mod curios pt Illinois, care-i plat ca Baraganu’, locul cu pricina are dealuri si paduri si lacuri. Si casele nu-s cutii de lemn alb, cu patru geamuri, ci case de caramida intinse pe pamant, zise si “ranch style” Si peste toate, fiecare casa are cam 1 acru (adica aproape jumate de hectar) de gradina, de jur imprejur, si copaci mari si batrani. 

Cam asa:

Oh!  I think I’m in love again!

Ca atare, am rugat-o pe soacra, care vine marti, sa-mi cumpere un Sfant Iosif, sa-l ingropam. Vad ca numai cu Feng Shui nu merge . Soacra-mea jura ca metoda functioneaza; stie ea un tip care a construit si vandut case toata viata si, de fiecare data, a ingropat o statueta de asta. Si ala era evreu!

Dilemă

Sâmbătă am luat primul contact oarecum direct cu viaţa de suburbie. După ce am vizitat câteva case de vânzare, în orăşelul în care vrem să ne mutăm, ne-am oprit la un festival local.  Ne-am plimbat, am mâncat, ne-am uitat în jur şi ne-am speriat fiecare de propriile gânduri: this is not what I want! 
  

Io eram aproape in pragul atacului de panică. Fiecare familie avea 2-3 copii mici, iar femeia era din nou însărcinată.  Paradisul copiilor şi al gravidelor. Taţii se încadrau perfect în tiparul “investment banker”; fericit în masculinitatea lui ca-şi poate permite să-şi ţină nevasta făcătoare de mulţi copii acasă.

 Când, în final, am început amândoi să ne spunem cu voce tare temerile, am descoperit că nici unul din noi nu mai era sigur că vrea să se mute din Chicago.

Hubbie a zis că s-a simţit “like I was in Law School all over again, being surrounded by people I have nothing in common with”. Nici io nu sunt convinsă că, dacă vreunii din ăştia ar fi vecinii noştri,  i-am putea invita la mici pe grătar. Nu prea se potrivea nimeni cu portretul-robot al omului de rând din “Midwest”: prietenos, amabil şi zâmbăreţ.

Tot drumul spre casă, ne-am conversat pe tema asta şi am ajuns la concluziile următoare, pe care le-am pus şi sub formă de sondaj, întrucât m-ar interesa nişte păreri/opinii la rece şi neimplicate.

Chestii de luat în considerare: orăşelul este în fiecare an în “Top 10 places to live in USA”, ambele licee sunt în primele 3% din America, vrem o casă cu curte şi grădină neapărat, orăşelul ăsta chiar are un farmec al lui, e vechi de pe la 1830.

Update: Poate nu-i tocmai cea mai buna idee sa te uiti la “Revolutionary Road” cand te intrebi cum o sa te afecteze, oare, viata in suburbie. OMFG, depresiv de la cap la coada! Si, totusi, mi-a placut teribil…

Opt

În cinstea celor fix opt ani de când am tras aer american în piept, pentru prima oară, am hotărât să scriu al doilea episod din epopeea personală “Oh! America!”.

În 18 iunie 2001, am aterizat la O’hare, undeva pe la amiazăzi, şi singurul meu gând era să ajung la un telefon public, să-i pot spune maică-mii că am ajuns cu bine la capătul lumii.

Dar cum am ajuns, de fapt, aici?

Do not try this at home

Sa zicem ca au trecut mai bine de zece de ani, de cand eram in stare sa merg la un chef, sa fumez ca un turc toata noaptea, sa beau … (mama citeste blogul, nu pot preciza cantitati exacte, so let’s just stick to the classic: “am baut o bere si un pahar de vin, de aia ma doare capul”), sa ajung in pat pe la 6 AM, sa ma trezesc dupa numai o ora si sa merg la munca! Si sa si fac fatza, chiar daca cu pene pe limba si nisip in ochi.

Acum, ma duc la un concert (sa zicem al lui Bregovic), intr-o duminica seara, beau doua pahare de vin (de alea de plastic, mai mari ce-i drept, da’ care oricum nu totalizeaza o butelie), ma bag in pat la 11 PM, hai 11:30, dorm 6 ore si a doua zi sunt fleasca.

Concluzia: I’m not fucking spring chicken anymore. That’s for sure!

Drive-in for Jesus

Cand am venit in America, am fost foarte socata, printre altele, de faptul ca puteai sa conduci pina langa telefonul public si sa suni fara sa te dai jos din masina, sau ca puteai merge la banca, precum la McDonald’s, depunand bani sau cecuri, tot de la volan; trimiteai buletinul si cecul printr-un borcanel propulsat de un jet de aer, intr-un cilindru lung de plastic, direct in biroul casieritei. Atunci, ma gandeam ca de aia sunt atatia oameni obezi, ca si-au creat tot felul de facilitati, ca sa nu trebuiasca sa mai umble pe jos, pentru nimic. Intre timp, chestiile astea au inceput sa mi se para normale, ma socheaza tot mai putine lucruri.

Ieri dimineata, insa, in timp ce ma pregateam sa merg la biserica, trageam cu coada ochiului pe CBS, la “Sunday Morning” show. Coincidenta (sau nu), un reportaj despre o biserica din Florida. Una mai aparte. “Welcome to The Drive-In Christian Church”, se aude vocea preotului. Drive-in freaking church!

Nu stiu de ce am fost asa surprinsa, poate trebuia sa ma gandesc ca de la cinematografe si fast-food drive-in, la biserica drive-in nu e decat un hop!

La slujba, majoritatea erau pensionari, in bermude si tricouri. I-au explicat reporterului ba ca, de cand au iesit la pensie, au luat-o mai usurel, asa, cu efortul fizic, ba ca asta e singura biserica din zona, unde isi pot aduce si cainii cu ei, fara probleme.

Pe timpul slujbei, cand in orice biserica acoperita, i s-ar raspunde preotului, in cor, “Amin”, aici se claxoneaza. In grup. Fun times, man!

Cei insarcinati cu stransul donatiilor duminicale, se plimba si ei de la vehicul la vehicul, intr-un cart de golf. Noah, pai sa nu oboseasca nici ei, saracii. It’s all about comfort, baby.

Ca orice biserica ce se respecta, la final, preotul le da binecuvantarea enoriasilor participanti la slujba. Ii asteapta la iesire, precum un taxator de bilete, la iesirea dintr-o parcare cu plata.

 

Cireasa de pe tort a fost sloganul gasit pe site-ul bisericii, care m-a dus cu gandul la o firma de echipament montan: “Worshipping outdoors since 1953!” Amin!

Imi place

*Un nume: Lelani. Îmi place şi doamna care-l poartă, o “southern belle” de-adevăratelea, micuţă şi jucăuşă, cu piele foarte albă şi păr blond, ondulat. Deşi trecută de o anumită vârstă ( nu zicem, că nu-i frumos), doamna dansează, cântă  şi găteşte dumnezeieşte.   
  

Dacă ajungem vreodată să vindem apartamentul ăsta şi să luăm o casă, cu mai mult de un dormitor, în care să mai încapă încă un plod, şi, dacă plodul ăla va fi fată, mă gândesc să reconsider stabilitul Madeleine… cu L-E-L-A-N-I.  
  
  *Toate cuvintele lui Ghitz, dar mai cu seamă: loloo (watermelon); faaaa (afară); laaalis (pompierii sau orice maşină cu sirenă); vuviiis (wheels); fafais (french fries şi/sau semnul de la McDonald’s).

Mănâncă, roagă-te, iubeşte…ne prosteşte? *

*Site-ul minunat de diacritice s-a hotarat sa imi traduca textul in chineza, asa ca am ramas numai cu titlul corectat

Am terminat de citit “Eat, Pray, Love”. Pfu! Am tot vrut sa mi-o iau, de cand i-am vazut coperta si i-am citit, sprintzar, diversele ei descrieri. In final, am primit-o cadou (Lilica, mersi ).

Partea pc din mine vrea sa creada ca tot ce zice femeia asta e adevarat, i s-a intamplat totul exact asa cum zice, adica de ce n-ai crede-o? A suferit amarnic din pricina unui divortz, s-a delectat cu mancarea si limba italiana de la mama lor de acasa, si-a gasit pacea sufleteasca in India si s-a indragostit (acum “mai matur”) in Bali. Nothing wrong with that, right?

Partea meschina din mine zice: “Ia mai da-o in mama ma-sii!”.

Din cele trei parti, Italia e cea mai verosimila. Simpla si gustoasa. Partea cu India mi-a scos peri albi si pentru ca, poate, nu-s tocmai genul yogi, dar si pentru ca unele chestii par emanatzii de copii de gradinitiza in cautarea divinitatzii. Culmea e ca merge in India sa afle dovada adevarata a credintzei si chiar i se intampla ILUMINAREA, inainte cu cateva zile de a pleca, senzatie ca o lumina calda, fericita si albastruie! Interesant…

Deja previzibil, in Bali, se indragosteste de un barbat aproape perfect, care, desigur, ii aduce mancarea la pat si o iubeste asa cum e. Chiar nerasa pe picioare!

Evident ca sunt rea, dar nici ea nu cred ca e chiar cinstita. Am rezonat, de exemplu, la crizele ei de panica, pentru ca am trait atata timp cu ele in casa si STIU cat sunt de reale si chinuitoare. Dar n-am putut sa nu ma satur de atata potrivire a lucrurilor, de atata “daca te rogi, se implineste”, indiferent ce ar fi. Fix ca intr-o carte platita in avans, ca sa iasa exact asa cum a iesit.

Si totusi: de ce s-a vandut in atatea milioane de exemplare? Io asta nu inteleg.