Ziua in care gatim si multumim

Dac-ar fi dupa mine, as zice ca toti oamenii, din toate tarile, sa serbeze Ziua Recunostintei. Si nu numai pentru ca “se da liber” de la serviciu si se mananca pe saturate, ci pentru ca, o data pe an, e chiar bine sa ne oprim, sa tragem aer in piept si si sa multumim pentru ce avem.

Internets-ii zic ca, la origini, Thanksgiving Day au fost, de fapt, trei zile, in care colonistii englezii s-au asezat la masa cu (amer)indienii si s-au bucurat impreuna, ca n-au murit de foame, in iarna precedenta . Nu se stie sigur daca au mancat sau nu curcan, ci mai degraba gaste sau rate salbatice. Era cam pe la 1620 si ceva. Dupa ce George Washington proclama ziua asta, in 1789, ca sarbatoare nationala de multumit, vine Thomas Jefferson si zice ca el nu e de accord, ce atata recunostinta?, gata cu cheful! Povestea continua cu eforturile unei femei (cum altfel?), Sarah Hale, “magazine editor”, care se zbate si reuseste sa re-introduca Ziua Recunostintei in calendarul oficial. Nu i-a luat decat 40 de ani! Cel care declara ca a patra joi din noiembrie, de acum si in vecii vecilor amin, va fi Thanksgiving pe pamant american, poftiti de va imbuibati, este Lincoln, primul presedinte dat Americii de acest minunat stat, care este Illinois-ul, acuma zis si “Za Land of Lincoln”. Cre’ ca din cauza chiar a lui Lincoln.

Dar sa lasam istoria la o parte, ca mi s-a facut deja foame, mai ales ca, de doua spatamani, nu fac altceva decat sa planuiesc meniul, cu mici pauze de dezbateri politice romanesti, numa’ bune sa sparga monotonia. Deci, ce avem anul asta pe masa?

Curcan, of course. N-am mai facut curcan de fo 5 ani. Din fericire, am tot fost invitati ba la unii, ba la altii, da’ cred ca s-a cam saturat lumea de noi, ca anul asta canci! invitatie. Nu-i nimic, Anutza Furnicutza moare de placere in a prepara bunatati. Si a le manca, ulterior. Deci, curcanul. Am luat unul fresh, necongelat, pe care l-am inecat deja intr-o punga, cu suc de mere si o gramada de condimente, unde va sta frumos pina maine, ca sa fie fraged. Pentru mai multe amanunte, consultati aici.

Inainte de a-l pune in cuptor, curcanelul se va umple cu “stuffing”, care nu este altceva decat o amestecatura de crutoane, ceapa, telina, mar, rozmarin si stafide. Yum! Iar in timp ce curcanul se rumeneste, Anutza va pregati sosul “gravy”, prin fierberea gatului si a altor organe interne ale curcanului, zeama ce odata strecurata se ingroasa cu faina. Eu as fi preferat sos de cranberries, dar n-a trecut la montaj.

In acompaniamentul curcanului, vor fi servite: supa- crema de dovleac (sau bostan, depinde din ce zona geografica a tarii va trageti), pireu de cartofi obisnuiti, cu mult unt si multa crema de branza, si pireu de cartofi dulci cu marshmallows pe deasupra, si painici calde. La capitolul legume verzi, vom prezenta o garnitura delicioasa de fasole verde cu bacon si ciuperci, la cuptor.

La desert, se va servi delicioasa “Key Lime Pie”, o minunata inventie, ce contine un aluat din biscuiti graham, amestecati cu unt, si o crema formata din oua, lapte si suc de limete, totul acoperit de un strat gros de frisca.

De la inceput si pina la sfarsitul mesei, se va consuma un pinot noir de la insusi domnul Francis Ford Coppola de la podgorie, care, pe langa filme mortale, face si vinuri chiar decente.

Unui om obisnuit i s-ar parea cam vast meniul asta,dar ma bizuiesc ca-l vom dovedi.

Si inainte de a ma aseza la masa, s-ar cuveni sa multumesc: pentru sanatate, pentru un sot si un fiu care-mi fac zilele pline si senine, pentru familia si prietenii de la mai mica si mai mare departare,si nu in ultimul rand, pentru ca mai am serviciu, lucru pentru care unul din zece americani n-o sa multumeasca de tura asta.

Happy Thanksgiving!

De ce?

Desi ma trezisem convinsa ca nu merg la vot, pina la urma tot am facut-o. Prima care a incercat sa ma mobilizeze a fost Laura. “Crin zice ca e numai la 2% de Geona. Du-te!”. Mihnea imi spune si el sa merg. Stau si ma gandesc. Imi ia o ora dus-intors, ma gandesc c-o fi si coada. Ma duc in turul doi. “Atunci te duci degeaba. O sa fie prea tarziu!”, mai zice Laura.

Il trezesc pe G. “I gotta go vote”. Maraie ba ca l-am votat si pe Obama si cu ce mi s-a schimbat viata, ca ce-mi pasa mie de presedintele Romaniei, ma duc acolo o data pe an, in vizita…Il anunt ca m-am hotarat si gata.

Pe de o parte, are si el dreptate. In ce-l priveste pe Obama, intr-adevar, nu s-a schimbat nimic in viata mea de cand e presedinte, dar mai am inca speranta ca a fost alegerea buna, ca macar incearca ceva, nu ca Bush.

Cat priveste Romania, inca imi pasa. Si ma rog sa nu traiesc ziua in care n-o sa-mi mai pese. Imi pasa la fel de mult cum imi pasa ca al meu plod sa vorbeasca romaneste. Si cand ma intreaba unii de ce tin io asa neaparat sa stie el romaneste, aproape ca nici nu simt nevoia sa le raspund.

“Am votat degeaba”, ii spun lui Mihnea. “Niciodata nu-i degeaba…”

Down and dirty

So let’s just start with a cute, innocent picture, for no real reason:

Inainte de a avea copii, nu stiam exact ce anume voi face, ca parinte. Dar stiam cu exactitate ce NU voi face. Pentru ca ma uitam la cei cu copii din jurul meu si strambam din nas: al meu n-o sa se uite la televizor mai mult de o jumatate de ora pe zi, n-o sa fie in scutece pina la 3 ani, n-o sa injur de fatza cu el, si multe de astea usor de zis cand n-ai nici o treaba pe lume si iesi tot a doua seara, daca nu la cina, atunci la film.

Ei bine, am intrat intr-ale “parenthood”-ului foarte hotarata sa ma tin de cuvant si sa demonstrez, desigur, ca IO POT. Asa ca pe cand Ghitz avea nici 9 luni, am cumparat olitza si am stresat-o pe tanti ce-l ingrijea sa aiba grija s-o foloseasca de cel putin 3 ori pe zi: “Pe-al meu n-o sa-l vedeti in scutece la 3 ani, va garantez!”. Evident ca nu mi-a iesit. Intre timp, ne-am dus la gradinita, unde n-are nimeni nici o treaba, din partea lor pot merge in scutec la Harvard direct. Asa ca am lasat-o si io balta.

Pina cand, cineva mi s- a laudat cu fie-sa, de 1 an si jumatate, care nu numai ca vorbeste cam tot atatea cuvinte cate si Paul, dar se cere la olitza si poarta underfuckingware! Berbecului din mine nu i-a mai trebuit nimic in plus si l-am anuntat solemn pe Ghitz ca incepem antrenamentele de toamna. Copilul s-a aratat cooperant peste masura, mai ales cand s-a prins ca, daca zice “pipi” sau “caca”, il iau aproape pe sus si fuuuuugaaaa la baie, jos pantaloni, jos scutec, totul in maxim 3 secunde. Asa ca, zicea cuvintele magice cam de 20 de ori pe seara. Si io ma executam de fiecare data. Si tot de fiecare data, nimic. Hei, antrenamentul conteaza, nu? Hubbie era participant pasiv la toate astea, declarandu-se mai mult decat sceptic fatza de metodele mele.

Pina in seara asta, cand Ghitz din nou: “mami, vine caca!” pentru a saptea oara si hai, sus de pe canapea, fuga la baie, jos pantalonii, jos scutecul, aruncat copilul pe capac si ma asez vizavi, pe marginea de la vana, pregatita sa fiu martora aceleiasi alarme false. Numai ca, surpriza: Ghitz produce mult asteptatul rezultat!!! Sar in sus, incep sa tip, dansez de fericire. Hubbie e la telefon cu ma-sa: “Grandma, you’re witnessing a historic moment!”, ii urlu in telefon.

Paul, cu degetul intins spre wc, anunta si el solemn: “Daddy, look, it’s a big one!”

Am invins!

(As ruga mamele mai experimentate sa nu-mi lase comentarii cum ca o singura data nu inseamna nimic. I wanna sleep like a champion tonight. Multumesc.)

Fix cinci intrebari

1.Cat e de rau sa te distrezi pe seama nervilor altora? Hi-hi-hi

2.E ok sa-i spui unei fete usor disperate ca n-o cere iubitul de nevasta: “you’re not missing anything”, chit ca stii ca nu-i asa?

3.On the same note: e ok sa ai fantezii ca iesi de la munca, esti single ca pasarea cerului, intri intr-un apartament cochet, iti arunci pantofii de la usa cat colo, iti pui un pahar de ceva tare, te arunci pe-o canapea de pe care te ridici doar ca sa-l deschizi pe baiatul de la delivery, faci o baie fierbinte si te bagi in pat…SINGURA…?

4.E ok sa scrii posturi pe blog cand n-ai nici cea mai vaga idee despre ce vrei sa scrii?

5.On the same note: in loc sa te duci sa te culci, pentru ca esti franta, pentru ca n-ai avut niciodata curajul sa fii fata de la intrebarea 3, pentru ca ti-a fost mereu teama sa dormi singura in casa?

 

Comunism si ciocolata

De opt ani si ceva, la intervale mai mult sau mai putin regulate, ma aflu fata in fata cu un american, care vrea sa stie mai multe despre viata in comunism. Si, inevitabil, mai devreme sau mai tarziu in derularea povestii, apar si primele “wow”-uri si “OMG”-duri. Si abia atunci incep sa ma incalzesc si sa imi amintesc mai multe detalii si nuante.

De fiecare data, cele mai tari puncte ale povestii sunt mancarea rationalizata si programul de 2 ore de la teveu, cu un singur post (public!) si fara telecomanda. Mai mult, totul in alb-negru.

Povestea de azi a fost, insa, despre scoala, copii cu pile, profi care dadeau note dupa locul de munca al parintilor etc. Si de aici, n-a mai fost decat un pas pina la: toata lumea lua (hai, fura) de la locul de munca, trocul dintre cei de la “Lapte” si cei de la “Abator”, si pac!- imi amintesc de vecina de la 4, care lucra la fabrica de dulciuri.

Asta e una din povestile mele preferate. Dupa ce il prinsesera pe sotul ei vanzand unt or something, perchezitia apartamentului lor era iminenta. Si doamna vine speriata si panicata la noi, susoteste rapid cu mama, dispare si reapare imediat cu saci si sacose, din care scot amandoua tone de ciocolata bruta, pe care le  depoziteaza in spatiul dintre biblioteca si perete, de la noi din sufragerie. Yum-yum! Atunci a fost primul semn ca Raiul exista, ca uneori e chiar pe pamant si ca in el miroase a ciocolata.

Numai ca mama, femeie slaba de inger si cu frica de militieni, in loc sa ne lase sa o mancam incet-incet, ca tot o devoram noi intr-un an, a luat bucatile, le-a topit si le-a turnat sub forma de ciocolata lichida in veceu. The end! Imi amintesc cu precizie senzatia de gol si neputinta ce m-a cuprins in fata acestei decizii finale, in care nu m-a intrebat nimeni: “How do you feel about this, sweetie?”.

Colega din fata mea nu mai clipea. Om fi trait noi ce-am trait si le-am platit pe toate cu un pret, dar, vorba reclamei: stupoarea de pe fata ascultatoarei mele de astazi- priceless

Doar al meu

In trenul ce ma ducea astazi spre casa, am vazut un apus de soare, cum rar mi-a fost dat sa vad intre betoane si zgaraie-nori. Era atat de frumos, ca m-am uitat imediat la ceilalti oameni din vagon, covinsa fiind ca nu sunt doar eu martora unei astfel de minunatii. Lumea era, insa, cufundata in paginile cartilor sau prea prinsa in ganduri, ca sa se uite pe geam.

Soarele si norii desenau pe cer, coaste si creste de munti. Imi parea ca vad aievea un rasarit de soare in Padis. Era o lumina galbui-aurie, amestecata cu gri-metalic, cetos. Si ma gandeam ca nimeni din trenul asta nu stie nimic de locul ce ni se arata pe cer. Ha!

Si ce dac-am innebunit?!

Cuvinte

care mi-au placut recent:

Susuletz (ursulet, desigur)

Sosopu’ (prosopul)

Ciap-ciap (ketchup)

Vafatuii (Ratatouille)

Si o poza, finally, de la Halloween:

Cel mai mult mi-a placut de Ghitz, cand lumea il intreba “Who are you?” si apoi isi dadeau cu presupusul (evident ca astia erau oameni fara copii sau cu copii mult prea mari ca sa se fi uitat la Sesame Street in ultimii 20 de ani). Iar el raspundea:”I’m Elmo!”, pe un ton categoric, apasat si oarecum “nici-atata-nu-stii?”

 

Povestea vietii mele

Nu de mult, mi-am facut prima programare la oftalmolog. Prima in ultimii 15 ani. M-am dus pentru ca a zis mama si pentru ca stau toata ziua cu ochii in calculator si poate asa se explica uneori durerile de cap. Si cum mai avusesem nevoie de ochelari (de citit) prin liceu, incepusem deja sa ma uit la rame misto si cochetam instens cu idea de a purta ochelari, the sexy librarian and all

Si in timp ce imi asteptam randul la medic, ma uitam la ramele de pe rafturi, unele mai misto decat altele. Vine doctorita, ma invita in cabinet, imi face testul de ochi si decreteaza ca nu am nevoie de ochelari. Bummer! Dar… imi da o trimitere la un specialist, pentru ca, “and I’m sorry to give you the bad news…but you seem to have glaucoma”. WTF??? Si chit ca am auzisem de chestia asta, nu prea stiam exact cu ce se mananca si care-i “the worst case scenario” ( in cazul meu, nu ne complicam cu chestii superficiale si minore). Si tipa, finutza fiind, imi zice ca e vorba de nervul optic si ca, in timp, inseamna inrautatirea vederii laterale. Pfff! O nimica toata (abia acasa, dupa ce dau o raita scurta pe gugal, imi dau seama ca glaucomul poate duce la orbire, daca nu e tratata la timp).

Cand dau sa ies din cabinet, cu trimiterea frumos impaturata in buzunar, doctorita isi mai cere inca o data scuze, ca mi-a dat asa o veste proasta: “You came in for a very routine exam and you find out you might have glaucoma” . Io-i spun sa nu-si faca probleme, asta-i povestea vietii mele: “One time, I passed out in the office, after work, and next thing you know, I wake up in the hospital, with a handsome doctor by my bedside, telling me I had a tumor in my brain. So, you see, you should not apologize anymore”, “Wait! What did you just say?”, ma intreaba tipa, parca nevenindu-i sa creda. Si repet aproape mot-a-mot, cu precizarea ca a fost in lobul frontal stang si-i arat cu degetul linia de pe frunte. “That explains everything. Sit down!”

Concluzia: tot ma duc la specialist, dar s-ar putea sa nu fie glaucom, ci faptul ca tumoarea a stresat nervul.

To be continued…

Camera cu semnul intrebarii

Dupa ce am ingretosat pe toata lumea cu postul anterior, sa trecem la lucruri mai putin urat mirositoare. Dar ca tot veni vorba, tocmai am fost anuntati ca nu ne putem duce inca sacii si zecile de cutii la loc, in debara, intrucat nu s-a terminat curatenia/dezinfectarea. Asa ca pina vineri, casa noastra micul nostru apartament va arata in continuare ca un vagon de tren de marfa, cu o potecutza libera fix prin mijloc.

Anyway, nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre faptul ca am reusit cum-necum sa stricam si cea de-a doua camera digitala de facut poze. A doua intr-un an. Problema mai mare e ca asta a doua nici macar nu era a noastra “de-a totului”, ci ne-o imprumutase socrul, ca el o avea in plus. Inca ne gandim cum sa explicam ca pur si simplu nu mai merje, ne pare rau, dar chiar nu stim ce s-a intamplat. Doar n-am picat in cap sa recunosc ca am scapat-o pe jos. Nu e numai mana mea, of course. Hubbie s-a gandit s-o inchida fortat, daca de una singura nu mai vroia, si i-a impins obiectivul cu dejetul inauntru. Si asta a fost sfarsitul.

Veste buna e ca: AM HOTARAT IN CONSILIUL FAMILIAL SA LUAM, IN SFARSIT, UN DE AIA PROFII, NEAGRA, CU LENTILE SI CORDON MARE DUPA GAT, DE-I MAI ZICE SI SLR. Stiu ca suntem in “saving money” mode, dar am decis ca asta e cadoul familiei de Mos Nicolae, Mos Craciun, Valentine’s si toate zilele de nastere de anul viitor, deci canci cadouri individuale, which works out just fine, oricum io am pierdut jumatate din cadoul primit anul trecut.

Bineinteles ca nu ne aruncam la alea de o mie de para, ci, ca tot incepatorul, ne uitam la alea pe la $500. Si aici vine randul cititorilor, mult mai priceputi decat noi: Canon sau Nikon???  Io zic Nikon, ca 1) mai toate blogurile cu poze care imi plac folosesc Nikon, si 2) inca n-am vazut asiatic cu Canon la gat si, se stie, ei sunt mama si tata pozelor din lumea asta. Hubbie voteaza Canon, nu stie sigur de ce anume.

Asa ca va rugam dati un vot mai jos si lasati un comentariu pro sau contra:

P.S. Evident ca, odata cumparata camera, tre’ sa facem rost de Photoshop, ca de ce am avea asa o camera fara Photoshop, da’ hubbie nu stie inca de punctual asta al doilea de pe ordinea zi, lasa sa ne vedem cu camera in bratze, mai intai

Cu bune si rele

Ce ne-a placut in weekend:

Ghitz imbracat in costum de Elmo

ca sambata a scazut febra si am mers la “Trick or treat”

teama lui Ghitz de fetele imbracata in stafii/vampiritze

primul “chili con carne”, homemade

Ce nu ne-a placut:

febra de vineri, varsaturile de duminica

cacatul si pisatul care ne-au inundat demisolul si debaraua

faptul ca a trebuit sa aruncam tablouri, valize si poze cu autografe

faptul ca am ratat o zi de nastere din cauza de febra, voma, cacat si pisat