De opt ani si ceva, la intervale mai mult sau mai putin regulate, ma aflu fata in fata cu un american, care vrea sa stie mai multe despre viata in comunism. Si, inevitabil, mai devreme sau mai tarziu in derularea povestii, apar si primele “wow”-uri si “OMG”-duri. Si abia atunci incep sa ma incalzesc si sa imi amintesc mai multe detalii si nuante.
De fiecare data, cele mai tari puncte ale povestii sunt mancarea rationalizata si programul de 2 ore de la teveu, cu un singur post (public!) si fara telecomanda. Mai mult, totul in alb-negru.
Povestea de azi a fost, insa, despre scoala, copii cu pile, profi care dadeau note dupa locul de munca al parintilor etc. Si de aici, n-a mai fost decat un pas pina la: toata lumea lua (hai, fura) de la locul de munca, trocul dintre cei de la “Lapte” si cei de la “Abator”, si pac!- imi amintesc de vecina de la 4, care lucra la fabrica de dulciuri.
Asta e una din povestile mele preferate. Dupa ce il prinsesera pe sotul ei vanzand unt or something, perchezitia apartamentului lor era iminenta. Si doamna vine speriata si panicata la noi, susoteste rapid cu mama, dispare si reapare imediat cu saci si sacose, din care scot amandoua tone de ciocolata bruta, pe care le depoziteaza in spatiul dintre biblioteca si perete, de la noi din sufragerie. Yum-yum! Atunci a fost primul semn ca Raiul exista, ca uneori e chiar pe pamant si ca in el miroase a ciocolata.
Numai ca mama, femeie slaba de inger si cu frica de militieni, in loc sa ne lase sa o mancam incet-incet, ca tot o devoram noi intr-un an, a luat bucatile, le-a topit si le-a turnat sub forma de ciocolata lichida in veceu. The end! Imi amintesc cu precizie senzatia de gol si neputinta ce m-a cuprins in fata acestei decizii finale, in care nu m-a intrebat nimeni: “How do you feel about this, sweetie?”.
Colega din fata mea nu mai clipea. Om fi trait noi ce-am trait si le-am platit pe toate cu un pret, dar, vorba reclamei: stupoarea de pe fata ascultatoarei mele de astazi- priceless 
Cel mai mult mi-a placut de Ghitz, cand lumea il intreba “Who are you?” si apoi isi dadeau cu presupusul (evident ca astia erau oameni fara copii sau cu copii mult prea mari ca sa se fi uitat la Sesame Street in ultimii 20 de ani). Iar el raspundea:”I’m Elmo!”, pe un ton categoric, apasat si oarecum “nici-atata-nu-stii?”
Dar… imi da o trimitere la un specialist, pentru ca, “and I’m sorry to give you the bad news…but you seem to have glaucoma”. WTF??? Si chit ca am auzisem de chestia asta, nu prea stiam exact cu ce se mananca si care-i “the worst case scenario” ( in cazul meu, nu ne complicam cu chestii superficiale si minore). Si tipa, finutza fiind, imi zice ca e vorba de nervul optic si ca, in timp, inseamna inrautatirea vederii laterale. Pfff! O nimica toata (abia acasa, dupa ce dau o raita scurta pe gugal, imi dau seama ca glaucomul poate duce la orbire, daca nu e tratata la timp).
